Acum, la alta lectura, asezata, imi place mult mai mult si parca si imi da si mie posibilitatea de a scrie, imi creeaza starea aceea de entuziasm necesara si scrisului si lecturii, cind nu prea stii ce sa faci mai intii: sa citesti? sa scrii? Un dezavantaj enorm, pe care l-am transformat in avantaj, e ca uit rapid actiunea, deci pot reciti o carte de mai multe ori, raminind doar un rezidiu din vechea lectura care totusi ma ajuta.
Bine ca ai terminat. E normal inca sa mai dudui ca un motoras care se opreste greu, dar e absolut necesar sa te odihnesti un pic, altfel o sa te blochezi. O stii si tu foarte bine. Mi s-a intimplat si ma rog din suflet sa nu mai ajung asa, e greu de revenit pe urma. Senzatia pe care o am permanent e ca am pierdut enorm de mult timp, mai ales atunci cind eram la “Convorbiri” literare, sau si mai grav cind m-am prins in treaba cu Primaria, prin 1996-2000. Eram si atunci uluit, dupa vreo doi ani: ce cautam acolo? Devenise insuportabil si stupid. Poate cindva voi folosi experienta asta pentru a scrie ce figuri se mai faceau si acolo cu terenurile, cu spatiile de vinzare. Absurda perioada, desi asa i-am cunoscut pe Emil Constantinescu, pe Quintus, pe Patriciu, pe Tariceanu etc. Eram in interior, vedeam toate mutarile de sah. Insa perioada a fost pierduta iremediabil. Si tot cam atunci mi-au murit si ambii parinti, intii tata, apoi mama.
Iar acum ma intorc la Kundera si caut sa pricep, nu vremea asta apropiata, ci pe aceea cind aveam aproape 14 ani si plingeam in Piata Unirii, la moartea lui Stalin, impresionat de muzica grava din megafoane. Norocul meu e ca am avut niste profesori batrini care erau declarat impotriva a tot ce se intimpla prin ‘53. Profesoara de istorie, cel putin, ne-a spus ritos ca ea a invatat istoria ca lumea, sa o invatam noi pe asta noua, ea nu are de ce!! Tot se pensioneaza! Imi era si diriginta. Nu ma asculta niciodata si-mi punea nota, maxima pe atunci, 5! Totusi o data a incercat sa ma asculte, dar eram total in afara, s-a uimit ce detasat pot fi de lectie si mi-a mai impuscat inca un 5, cu simpatie.
La mine zilele trec punctate de lecturi. Poate si de facturi, ma enerveaza intotdeauna chestia asta. Citesc atent fiindca ma gindesc ca ar putea fi si ultima intilnire cu autorul respectiv, nu e timp de reveniri, totusi. Am multe restante, goluri, le resimt dureros.
Cred ca pot spune de abia acum ce enorma pacoste a fost, restringindu-ma doar la literatura, comunismul. O uriasa catastrofa, cam cum sint cele nucleare de acum. Este trist, sinistru, dar fiecare am fost minjiti mai mult sau mai putin de cei 45-50 de ani de izolare, de indobitocire. Si asta se observa din ce in ce mai mult abia acum, asa cum dupa dezastrele atomice apar mutatii ciudate, monstruoase, nefiresti… Ramasese dragostea, dar cit de alterata si ea. E iarasi o intelegere tirzie. De-am putea-o macar descrie ca lumea.
Veronica D. Niculescu: Kundera, ce mai dragoste la prima vedere! Imi amintesc ca eram la Pitesti, dadusem intr-o “Lettre Internationale” de Falsul autostop – sa fi fost ‘92, ‘93? – a fost ceva izbitor de placut, numele autorului mi s-a gravat pe veci in minte, pe atunci nu stiam nimic despre Kundera. Acum inteleg ca, oricum, il descopeream rusinos de tirziu. Mutatiile.
Uite ca s-a intunecat si a inceput sa ninga, o ninsoare inraita, inclinata, probabil ca-n luna mai nu poate ninge altfel, sint doar cinci grade, vai de panseluta mea. Azi am cam pierdut vremea, m-am fortat sa nu fac mai nimic, sa nu dau buzna mai departe; a, am fost in oras la un festival al Pietei Huet. Erau mesteri timplari, fierari, tarabe cu bunatati, copiii primeau coroane de carton in forma Bisericii Evanghelice, cu turnuri ascutite de jur imprejurul capsoarelor. Unii rezolvau exercitii cu usi, clante si ferestre, din carticica aceea…
(va urma)