In linii mari, cam asa am gindit atunci, pe moment. Iar in timp ce eu mergeam linistit pe strada si meditam elevat la destinul intelectualului intr-o cultura stagnanta, zeci, sute de mii de imigranti romani munceau pe brinci in tara aceea straina, ca sa poata expedia bani in tara, sa-si intretina familia, sa-si renoveze si aranjeze casele, sa-si sustina copiii la liceu sau la facultate.
Au fost numiti, cu un termen generic, “capsunari”, pentru ca la inceput o multime de romani au plecat sa lucreze in strainatate la cules de capsune. Termenul a prins, iar acum, chiar daca nu mai lucreaza doar la culesul capsunelor, ci cam peste tot unde e nevoie de forta de munca necalificata sau semicalificata, atunci cind spui “capsunar”, se stie la ce categorie sociala te referi. Sint, cum ziceam, oameni care muncesc din rasputeri, zece-douasprezece sau chiar mai multe ore pe zi, simbata, duminica si cind o fi, si care au plecat din Romania pentru ca la ei in tara nu aveau nici o sansa. O parte dintre ghinionistii tranzitiei au ramas aici si sint someri, asistati social sau pensionari de un fel sau altul. Cei mai indrazneti, mai puternici si mai disperati si-au parasit tara neospitaliera si au plecat sa-si faca un trai in alta parte.
Nu e un fenomen nou. Prin anii 1960-1970 turcii si iugoslavii plecau cu sutele de mii in Germania, unde faceau acelasi gen de munci necalificate. Est-europenii, saracii Europei. Li se spunea Gästarbeiter, muncitori oaspeti. Si ei munceau pe brinci, trimiteau bani acasa si, in putinele ore libere, se eliberau de presiunea trudei indobitocitoare si a traiului intr-o lume straina ascultind muzica populara live cu formatii aduse de la ei de-acasa. Acum a venit rindul nostru, al romanilor – adica al lor.
“Capsunarii”, Gästarbeiter-ii nostri. Un termen usor depreciativ, care ignora o realitate un pic diferita: cei plecati sint azi coloana vertebrala a tarii. Fara ei si fara banii trimisi de ei in tara, o coplesitoare parte din populatia Romaniei ar trai in mizerie. Zilele lor amarite, de truda platita prost, platita bine (in functie de tara de unde judeci), asigura viata decenta a multora dintre cei ramasi in Romania. In weekenduri, daca nu lucreaza, se aduna in localuri romanesti si asculta Azur, Tomis sau ce vor ei, se imbata, danseaza pe mese, cheltuie si cinta, ca sa isi elibereze mintea si trupul de tensiunea acumulata in timpul saptaminii.
Nu-i idealizez. Nu sint nici niste ingeri salahori, nici niste modele civice. Sint oameni ca toti oamenii, cu bunele si relele lor, oameni care au plecat dintr-o tara fara orizont si isi intretin rudele ramase in balta bihlita de acasa. Traiesc in provizorat, ca straini si – s-o recunoastem – cetateni de mina a doua ai Europei. Dar tocmai curajul de a pleca si capacitatea de a se descurca intr-o lume straina le dovedesc taria.
Astfel de oameni ar fi putut face treaba si aici – si atunci nu mai trebuiau sa mearga nici cei de la Azur atit de departe de casa. Dar se vede ca in Romania nu e nevoie de ei – de “capsunari”. De Azur insa nu ne-am putea lipsi.