Cu cea mai “lejera” opera a sa de pina acum Lars von Trier spune ca a dorit sa exploreze romantismul german si ca si-a dorit “tone de Wagner”. Ceea ce se si intimpla. Preludiul la Tristan si Isolda, care sustine intr-o armonie perfecta introducerea filmului (care e, de fapt, finalul, dar si visul eroinei, Justine) revine pe urma ca un leitmotiv. Montajul a urmat indeaproape linia muzicala, ceea ce la un moment dat devine – ca sa folosim cuvintul de care von Trier se teme in legatura cu filmul – “trivial”.
E ceva adinc si profund “kitschy” in demersul cineastului danez, care a aratat de mai de mult ca “stie cu melodrama”. Din nou, e destul de greu sa gasesti iesirea din santaj. Poate pentru ca e o “trestie ginditoare”, omul a fost fascinat dintotdeauna de moarte. Un animal nu-si bate capul cu asta, dar pentru om e un eveniment major al vietii. Nimeni nu poate sti cit din ce a facut von Trier in film e instinct sau rationament, dar probabil ca prefera sa gindeasca, sa gaseasca explicatiile dupa ce si-a folosit intuitia, dupa ce opera e gata. (Asta ar explica de ce ai de multe ori dificultati in a-i intelege logic filmele.)
Un film-catastrofa de o poezie aparte
Despre Melancholia se stie ca a aparut dupa ce von Trier a experimentat pe pielea sa depresia (acum spune ca “orice om de bun-simt trebuie sa fi avut o depresie o data-n viata”). Danezul a fost dintotdeauna o persoana delicata si dificila – printre altele, ii e frica de zbor –, iar cinema-ul a fost o modalitate de a profita la maxim de aceasta sensibilitate si de a o justifica. Luptind cu depresia (probabil ca narcisismul il face sa se si alimenteze), von Trier a dat peste teoriile despre planeta Saturn vazuta ca planeta a melancoliei si a ajuns, nu se stie cum, la teoriile despre sfirsitul lumii care ar putea veni prin ciocnirea Pamintului de un alt corp ceresc. Fandaxia a fost gata. Ce se vede acum pe ecran e un film-catastrofa de o poezie aparte (si tradind acelasi egocentrism auctorial care l-a facut pe Terrence Malick sa creeze lumea in The Tree of Life), care se concentreaza (in functie de dispozitia si umorile spectatorului) fie pe extinctia rasei umane, fie pe lumea terestra cu oameni care nu-si gasesc locul, nu se supun nici unei conventii si care sint dotati cu o sensibilitate care ii face sa vada nu doar ce se ascunde sub realitatea imediata, ci si viitorul. Asa sint artistii. Von Trier e asa – iar lipsa de supunere fata de ritualuri si reguli l-a facut sa iasa la rampa la Cannes cu afirmatiile de copil rasfatat despre Hitler si nazism (care l-au costat, pina la urma, un premiu mai important decit cel de interpretare primit de Kristen Dunst).
Nelinistitor, grav, nostalgic, autentic in detalii
Von Trier a mai spus ca nu si-ar dori ca oamenii sa vada in film doar imagini frumoase. Vazind Melancholia de mai multe ori o sa ai, poate, senzatia ca e facut dintr-o materie care-si schimba in permanenta forma. Nu se lasa prins din prima. Chiar daca nu e mai mult decit credem, substanta aceasta poroasa ii face un mare serviciu. Intre romantismul german solemn, carnalitatea imaginilor tridimensionale ale sfirsitului parca decupate din arta video si realismul filmarilor cu camera pe umar, Melancholia bifeaza/imagineaza nu doar sfirsitul lumii, ci si modul de raportare al artistului/omului la realitate. E nelinistitor, grav, nostalgic, autentic in detalii. Daca sfirsitul e atit de frumos, viata in sine e – retrospectiv – si mai frumoasa.
Melancholia, de Lars von Trier.
Cu: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Alexander Skarsgård,
Kiefer Sutherland, Charlotte Rampling, John Hurt, Jesper Christensen,
Stellan Skarsgård, Udo Kier, Brady Corbet