Despre discurile lor nu mai vorbesc; este un eveniment atunci cind sint luate in seama. Dar, de cele mai multe ori, cu exceptia a doi-trei profesionisti, nimeni nu afla de ele si nici vorba de recenzii sau distributie pe piata romaneasca. Am aflat prompt despre aparitia ultimului disc al Irinei Muresanu gratie unui articol elogios dintr-o revista franceza. Intre timp, discul a fost recenzat si in presa anglofona.
Irina Muresanu este stabilita la Boston de citiva ani buni, unde si-a incheiat studiile si pregateste acum la rindul ei studenti, in facultatile Conservatorului, ale Massachusetts Institute of Technology si la New England Conservatory. Cariera ei de succes, in special in muzica de camera, ca violonista in Trioul din Boston ori in parteneriat cu diversi pianisti americani, dar si ca solista pe scenele de concert, este cunoscuta in cercurile muzicale romanesti. Nu-mi amintesc insa ca nimeni sa fi spus vreun cuvint despre prestatia ei pe un prim disc, aparut in 2001 la Albany Records, consacrat compozitoarei americane Marion Bauer (1897-1955), eleva a lui Andre Gedalge. Or, discul pe care Irina Muresanu interpreta in premiera mondiala, alaturi de pianista Virginia Eskin, Fantasia Quasi Una Sonata pentru vioara si pian, Op. 18, a fost in sine, la vremea sa, un eveniment muzical. Mai mult, aparitia a coincis cu, si a insotit, publicarea la Columbia University Press, New York, a unei monografii exemplare, despre muzica a trei distinse compozitoare americane din secolul XX, promotoare ale modernismului, Ruth Crawford, Marion Bauer si Miriam Gideon*.
Cel mai recent disc al Irinei Muresanu continua, cu o interpretare magistrala, pe linia unui repertoriu astazi mai putin cintat, dar atit de familiar lui George Enescu si elevilor lui. El include Sonatele pentru vioara si pian de Guillaume Lekeu si Alberic Magnard, sonate de un colorit, daca pot folosi expresia, simfonic. Ambele au o culoare si structuri picturale care amintesc ca atit Lekeu, rapus timpuriu de tifos, cit si Magnard au fost pentru muzica franceza a inceputului de secol XX, mutatis mutandi, ceea ce Courbet si Corrot au fost in pictura pentru impresionistii ce i-au succedat.
Am putine indoieli, dar mi-ar fi placut sa am confirmarea directa, ca un asemenea repertoriu isi are originea in studiile cu Michele Auclair, profesoara ei de la Boston, odinioara o violonista celebra. Disparuta anul trecut, Auclair a fost considerata una dintre cele mai importante violoniste ale secolului XX si o profesoara cu prestigiu la Paris si la Boston. Eleva, printre altii, a lui Jacques Thibaud, Michele Auclair, si-a perfectionat arta cu George Enescu. Vioara Irinei Muresanu duce astfel mai departe o mostenire impresionanta. Ultimul ei disc o demonstreaza cu brio si nu am nici o indoiala ca se va inscrie printre inregistrarile de referinta disponibile. Ele sint putine, mai toate prestigioase si pe aceeasi filiatie interpretativa enesciana, Sonata in sol de Lekeu fiind inregistrata de Yehudi Menuhin, impreuna cu sora sa Hepzibach (Biddulph), de Christian Ferras cu Pierre Barbizet (DG), de doua ori de Arthur Grumiaux cu Riccardo Castagnone, respectiv Dinorah Varsi (Philips) si, ceva mai recent, de Gerard Poulet cu Noel Lee (Arion).
Inregistrarea Irinei Muresanu si a Danei Ciocarlie, partenera perfecta, este publicata de o casa de discuri originala, destinata exclusiv promovarii femininului, AR RE-SE (in dialectul breton „Acelea”), creata in 2001 de pianista Lydia Jardon, initiatoare si organizatoare si a unei Academii muzicale de vara pe o insula frecventata de artisti, Ouessant, in largul coastelor bretone. Sub eticheta AR RE-SE au aparut pina acum circa zece discuri, citeva dintre ele cu programe originale, cum sint cvartetele de coarde de Maurice Ohana, inregistrate de cvartetul Phosphos, sau, sub titlul Impresii engleze, Sonatele de vioara si pian de Frank Bridge si Alan Rawsthorne (dedicata lui Joseph Szigeti) si Suita Op. 6 de Benjamin Britten, interpretate de Mireille si Lydia Jardon. AR RE-SE este o initiativa bine-venita daca ne amintim observatia muzicologului american Henry Roth, potrivit caruia doar circa 300 de femei au avut sansa sa faca o inregistrare in decurs de un secol, dintr-o lista de violonisti care include peste 1.700 de nume.
* Ellie M. Hisama, Gendering Musical Modernism. The Music of Ruth Crawford, Marion Bauer and Miriam Gideon, New York, Columbia University Press, 2001 (Cambridge Studies in Music Theory and Analysis, No. 15).