Ca reporteri, ne dadea ghes, si mie, si lui Robert, o curiozitate foarte omeneasca si cam impertinenta. Voiam sa stim (eu – acum 25 de ani, apoi in 1999 sau in 2005, iar Robert de curind) care e secretul uluitoarei sale vitalitati. De fapt, doream sa ne tina un curs scurt despre cum sa traim mult si bine, deci indelung si frumos. Intrebarilor noastre cam agitate el le-a raspuns mereu cu bunavointa, cu un calm surizator si oarecum abstras, de bonz. Si ce-am desprins, ca intr-un fel de Invataturile lui M.S. catre…? Intii ca: norocul sta in gena, intr-o radacina sanatoasa. Apoi, ca ar fi bine sa descoperi gustul vietii si sa nu-l pierzi niciodata. Adica (spicuiesc din interviuri si citez): sa-ti pastrezi intacte, ca in copilarie, interesul, curiozitatea vitala; sa ai o anumita detasare, dar nu ca forma de dezinteres, ci ca distanta interioara; sa inveti sa calci in asa fel incit sa nu te inglodezi in propria situatie si ingrijorare la fiecare pas, lasindu-te napadit de acestea; sa ramii deschis; sa nu fii comod; sa ai o disponibilitate, o deschidere fara obiectiv; sa traiesti intr-o iluzie fara termen, adica sa ai speranta; sa faci lucrurile fara incrincenare; sa nu-ti epuizezi energia; sa percepi, oarecum cu coada ochiului, lumea extrem de frumoasa care curge alaturi de tine; sa-ti pastrezi orizontul integru; sa ai disciplina; sa nu te gindesti doar la rezultatul unei actiuni, ci sa te bucuri de pasii facuti; sa-ti amintesti, la capatul unei zile, de toate lucrurile minunate care te-au inconjurat; sa fii constiincios; sa ai o unda de melancolie in chiar toiul jubilatiei; sa primesti tot parfumul si gustul lumii inconjuratoare; sa nu iti pierzi bucuria.
Asa l-am si vazut. Cum pronunta in cel mai pur grai bihorenesc, cu o placere imensa, numele bunicului din Feneris, mosu’, Toadea Miculii, adica Teodor Sora, dar si propriul nume, Mihai, fiul lui Melentie, nepotul lui Teodor si stranepotul lui Nicolae, deci Mihaiu Melentii Toadi Miculii. Sau cum vorbeste jubilind despre gombotii cu prune si arany galuska din copilarie, niste galuste geniale, pufoase, coapte intr-o forma de budinca si umplute cu hecserli (marmelada de macese). Sau cum descrie nasterea strudelului pe masa din bucataria mamei ca pe o Facere. Sau cum maninca meticulos, concentrat, savurind fiecare lingurita, o inghetata de ciocolata. Sau cum bea, cu aceeasi concentrare si voluptate, cafeaua pe care si-o face singur dimineata. Sau cum sta cu ochii tinta, minute in sir, la desenul pe care-l lasa zatul in ceasca. Sau cum reuseste sa strabata la trap un cartier intreg in nici o ora. Sau cum stie sa priveasca cerul de la marginea Timisoarei, care i se pare unic, ca atunci, in tinerete si care-i va ramine asa, multi, multi ani de-acum inainte.