Hotarit lucru, am imbatrinit. Dus e entuziasmul protestatar de odinioara. Eu eram mai mult curios, ca un reporter in criza de stiri: auziseram ca in piata ar fi vreo mie, doua mii de oameni (iar intr-un cotidian central s-a vorbit chiar de patru mii). Insa, odata ajunsi acolo, am vazut un grup de citeva sute de manifestanti. Cinci-sase sute. In centrul grupului, pe treapta Operei, se concentrase un nucleu dur, format din revolutionari din decembrie 1989 si un grup de tineri, ce scandau in stilul specific galeriilor de fotbal. Mai pe margini lumea se rarea si statea relativ placida. Unii scandau doar cind sloganurile nucleului ii insufleteau – de obicei la “Jos Basescu!” si la “Timisoara, Timisoara!” –, iar ceilalti sustineau tacut, prin simpla prezenta. Unii se mai indreptau spre chioscurile cu mincare si bauturi insirate in piata pe timpul sarbatorilor, ca sa mai bea un vin cald sau sa manince un gulas secuiesc, dupa care reveneau. Sau nu.
Priveam si ascultam curiosi, incercind sa deducem ce vor manifestantii. Ne venea greu sa ne identificam cu ei si cauza lor – poate si pentru ca nu aveau o cauza clara. Erau acolo, cum spuneam, fosti revolutionari, care pina acum vreo doua luni nu au excelat prin spirit protestatar, si m-am intrebat daca nu cumva vor fi fost stimulati de taierea indemnizatiilor, acele controversate “rente” acordate luptatorilor pentru libertate. Mai erau si suporterii echipei de fotbal Poli Timisoara, care declarasera insa dinainte de protest ca vor veni acolo in calitatea lor de cetateni, nu de suporteri. In rest, lume amestecata: profesori, pensionari, functionari si curiosi de toate soiurile. Ca la protest. Un protest cu revendicari foarte vagi. S-a scandat mult “Jos Basescu, jos dictatorul!”, dar si “PSD, PDL, toti se trag din PCR!” S-au intonat fragmente din Imnul golanilor; cele cu “mai bine golan decit comunist” si “noi sustinem Punctul 8 de la Timisoara”. Dar cel mai mult si mai avintat s-a strigat “Timisoara, Timisoara!”, “Bucuresti, lupta, Bucuresti!”, “Timisoara-Bucuresti!” si iar “Jos Basescu!”. Si, cit am stat in piata, nu am auzit sa se pomeneasca nici macar o data numele lui Raed Arafat, ceea ce dovedea ca nemultumirea protestatarilor trecuse intr-o cu totul alta faza.
Totusi, in ciuda eterogenitatii grupului si a caracterului vag si amestecat al revendicarilor, protestele din Romania au o coordonata comuna: nemultumirea generalizata fata de actuala guvernare. Iar asta, indiferent cit de putini sau de incoerenti ar parea protestatarii, e o conditie suficienta pentru a le justifica. Raed Arafat a fost doar catalizatorul, figura simbolica necesara pentru a da o directie etica frustrarilor multiple si adesea personale ale diverselor categorii sociale. Nu poti coagula o masa de oameni in jurul unor revendicari salariale. Pare prea meschin. Dar o poti coagula in jurul unei cauze morale. Atacindu-l pe Raed Arafat, Traian Basescu a facut o greseala strategica imensa, pentru care vor plati scump si el, si PDL-ul.
Iar momentul e si el bun (sau prost, depinde din ce parte privesti lucrurile). Actualul guvern a fost fortat de imprejurari sa ia masuri nepopulare, chiar daca necesare. Faptul ca a rezistat in ultimii doi ani pare sa-i fi dat senzatia atotputerniciei, asa ca a derapat deja binisor de pe traseul democratic. Legea comasarii alegerilor e, in cel mai bun caz, o incercare de influentare (daca nu chiar de manipulare) a alegerilor. Legea Sanatatii pare o incropeala cu tenta dubioasa. Si totusi guvernantii persista in surzenia lor. Cei ce odinioara sustineau ca a sosit vremea sa nu mai sufere cetatenii obisnuiti, obiditii de serviciu ai fiecarei guvernari, trateaza azi populatia cu o indiferenta ce aminteste de aroganta fostului premier Nastase. Si, ca si el, au zilele numarate.