Optiunea pentru rock a fostei soprane schiteaza o idee despre convergenta genurilor muzicale in ultimele decenii. In fapt, ea demonstreaza “banalitatea” ca muzica este doar de doua feluri: sau buna, sau proasta. Or, cu alti termeni: muzica plina de un “ceva” ce se simte fara sa-l cauti; si muzica absolut goala. (Se poate folosi si termenul consacrat din blues – feeling.)
Nightwish mi s-a parut, de cind ii ascult, o trupa care tinteste succesul. Au si participat la un Eurovision, concurs despre care lumea showbiz stie ca e o mondenitate, nu o valorificare de potential artistic. Succesul nu s-a lasat prea mult asteptat. Ingrediente? Prezenta agreabila pe scena (in care vocalista nu face doar figuratie), virtuozitate fara de cusur la instrumentele folosite, muzicalitate cuceritoare tip slagar pop-corn, “rautate” in dialogul chitarilor cu tobele, ca-n heavy-metalul pentru camionagii, armonii sofisticate, etajate ca in exercitiile de orga din perioada preclasica. Totul executat rapid, inregistrat impecabil, finisat la detaliu, cu accente puse exact acolo unde asteptarea incipienta, antrenata in alte sesiuni, a rockerului “cu/de firma” atinge punctul culminant. Si cu pasaje de-acum “clasice”, bogate in pian, saturate de viori, violoncele, alamuri simfonice, intr-un aranjament orchestral ce rivalizeaza cu orice opus semnat Bruckner, Brahms, Berlioz sau Richard Strauss, in cele mai celeste momente ale lor!… Scrisele de mai sus se potrivesc in egala masura majoritatii albumelor Nightwish, si mai cu seama celui recent – Imaginareum, 2011, Nuclear Blast. Cu precizarea ca acest album este construit ca un fel de opera-concept, avind in centru povestea unui om pe moarte, care isi aminteste… Ce poate el sa-si aminteasca pe patul de moarte si sa nu semene cu alte opere, literare sau muzicale, scrise si executate la fel de remarcabil cum o fac finlandezii, plus solista vocala, Anette Olzon, suedeza de origine? Va las placerea descoperirii, si poate suferiti revelatia ce mi-a bruscat mie sensibilitatea, prin decembrie, cind am pus in player acest disc…
Dar trupa de finlandezi, ca multe dintre formatiile rock din acea tara ce putea constitui un model pentru noi, romanii, m-a trimis la un pasaj de Virgil Ierunca, scris in 1966: “…libertatea are alt chip decit cel servit sub eticheta – confuza, batuta de toate vinturile – a liberalizarii. Liberalizarea e in functie de un trecut. Libertatea n-are nici trecut, nici prezent, nici viitor: ea este un fel de respiratie a timpului, o modalitate de a-l feri de o istoricizare abuziva”. Parca am avut alta revelatie: anume, de ce Finlanda, cu un popor mai mic decit Romania, este o tara unde pina si rockul a cistigat respectul intregului mapamond, in timp ce tara noastra…
Talentul si valorile individuale n-au lipsit si nu lipsesc din Romania. Lipseste libertatea de a-ti manifesta talentul, de a-ti afirma valoarea. Conditionarile politice din vremea “liberalizarii”, la care trimitea Virgil Ierunca, sint inlocuite azi de cele economice. De parca promovarea rockului de factura simfonic-metal prin televiziunile particulare, de nisa ori de garsoniera, n-ar fi adus incasari mari din partea consumatorilor obisnuiti sa ia de-a gata, mura-n gura, ce li se livreaza prin micul ecran!
Nightwish exemplifica succesul comercial liber, IMPOTRIVA dominatiei si dictaturii gigantilor anglo-saxoni…