Si nu e vorba de binecunoscutul Cornel Chiriac, al carui nume se asociaza automat Europei libere, cind vine vorba despre muzica rock, jazz sau blues. Nici de Andrei Voiculescu, pensionarul care se straduieste din rasputeri sa-si justifice calitatea de nepot al binecunoscutului scriitor Vasile Voiculescu, solicitind sume consistente pentru reproducerea textelor bunicului sau. E vorba despre un om caruia nici numele n-am stiut, pina de curind, cum i se scrie corect: Radu Teodoru sau Radu Theodor? Vorbesc de Radu Teodor Maltopol, redactor muzical „condamnat“ sa preia in 1975 „locul“ lui Cornel. Cred ca n-a fost mai prejos decit predecesorul, ba chiar, beneficiind de-o cariera mai lunga, s-a achitat cu multa eleganta de sarcina. Discretia si aparenta lipsa de implicare in agitatia post-lovilutionara (cum ar scrie Magistrul din Cajvana) dau masura unui om caruia nu i-a placut sa faca altceva decit ce-i place, anume muzica: e compozitor de jazz, „cintat“ si de Johnny Raducanu. (Orice s-ar spune, dincolo de zvircolirile populare, justificate sau manipulate, reper constant si marturie ramine numai arta. Daca asta e vocatia unui om, nimic nu-i poate sta impotriva.)
Despre personalitatea sau figura lui Radu Teodor, ce sa zic? Google gaseste toti consilierii pedelisti cu nume asemanator, si doar o imagine cu Radu Teodor, in care protagonistul nici nu se vede intreg! Cine zicea ca notorietatea e ceva ce dureaza 15 minute? Uite ca e si altceva, ce nu umple complet nici macar o fotografie!
O enciclopedie de factura culturala indiscutabila
L-am ascultat constant pe Radu Teodor, ca multi rockeri, pe tot parcursul anilor 1979-1989. In primele saptamini ale lui 1979 mi-am cumparat radioul Bucium, a carui cutie de lemn bej, bine finisata, o mai visez cu regret. Tot atunci am prins gustul inregistrarii emisiunilor pe banda, viteza 9, mono. A durat aproape un an pina am strins banii de magnetofon Maiak, dar a meritat. Inca am in urechi sinusoida catifelata a vocii care ne facea cunoscute amanuntele discurilor, febril notate cu grafie aproximativa. Sint pagini intregi de nume, titluri si componente, folosite ca sa ma mindresc fata de amicii la fel de colectionari ca si mine, si care azi ma fac sa zimbesc nostalgic. Iar daca hirtiile au scapat trecerii timpului, benzile ORWO, AGFA si BASF s-au dus naiba stie unde, vindute prin anii ’90 unui proprietar de bar constient ca diversificarea ofertei muzicale atrage clientii la tejghea, ori aruncate de-a dreptul, fiindca li se scutura oxidul de fier.
Radu Teodor prezenta, in ora de la 17 la 18, Metronom: cite un album nou aparut. Iar duminica, timp de patru foarte scurte – si totusi infinite – ore, By Request: Muzica la cerere, raspunsuri la scrisori. Nu stam permanent pe receptie (rockul mi-a devenit hrana spirituala, insa nu-i singura, si nu tine locul vietii), nici nu ma feream ascultind, ca sa ma falesc azi cum am rezistat eu pitit sub pat, cu difuzorul dat la minim, de spaima vecinilor! Orele de By Request s-au insumat, lesne de observat acum, intr-o enciclopedie de factura culturala indiscutabila. Cum sa nu-i multumim, fie si-n tirziul existentei noastre, lui Radu Teodor pentru efortul si competenta sa?
Era normal ca talentul sa-i fie recunoscut si prin atribuirea unui spatiu sonor la radioul national. Dar ce e normal in Romania?