Filmul lui Lynne Ramsay, care din pacate nu a luat nici un premiu anul trecut la Cannes (nici macar pentru interpretarea fara cusur a Tildei Swinton), adapteaza romanul omonim al scriitoarei Lionel Shriver, roman epistolar aparut si in limba romana. Materialul aranjat in carte sub forma scrisorilor pe care Eva Khatchadourian le trimite sotului ei, Franklin, se transforma pe ecran, in scenariul sofisticat pe care Lynne Ramsay l-a redactat impreuna cu Rory Stewart Kinnear, intr-un caleidoscop care e chiar mintea eroinei. Sub pretextul incercarii de a identifica motivul pentru care adolescentul Kevin recurge la un gest atit de extrem patrundem, de fapt, in mintea mamei. Ea incearca sa-si explice cum de a putut naste si creste un asemenea monstru, dar traieste in acelasi timp cu sentimentul de vinovatie pe care comunitatea i-l cultiva cu obstinatie dupa ce fiul si-a desavirsit pedepsirea ei (a mamei) printr-un act de o amoralitate perfecta.
Mai estetizant decit Elephant-ul lui Gus Van Sant
Frazele de mai sus suna prea logic si prea structurat pentru forma pe care o iau, de fapt, amintirile eroinei facind din Trebuie sa vorbim despre Kevin un film impresionant nu doar pentru drama pe care o pune in unda si pentru reverberatiile la cazurile reale de adolescenti criminali, ci si pentru maniera fluida in care se misca prin constientul si inconstientul uman. Mai estetizant decit Elephant-ul lui Gus Van Sant, care se ocupa de aceeasi tema, dar din alt unghi de abordare, filmul lui Lynne Ramsay preia din carte interesul pentru ideea cauzalitatii urii, incercind sa explice sentimentul lui Kevin pentru mama prin prisma faptului ca n-a fost dorit si n-a fost crescut cu dragoste, ci dimpotriva, cu ura mascata. Dar relatia lui Kevin cu mama sa e mult mai complexa de atit, complexitatea aparind pe ecran prin mici amanunte de genul asemanarii fizice flagrante dintre cei doi, asemanare scoasa in evidenta de unele cadre si care ar putea sugera ca genetica nu se insala niciodata. Intotdeauna copiii vor prelua tot ce e mai bun si tot ce e mai rau de la cei care le-au dat viata (“Mama’s gonna put all of her fears into you”, zicea Pink Floyd in melodia Mother de pe albumul The Wall).
Si atunci cit de vinovat e Kevin de lucrurile pe care le face? Are comunitatea dreptate sa o acuze pe mama care i-a dat viata? Dar lucrurile sint si mai complicate de atit, pentru ca filmul ia de multe ori turnura unui thriller, dezvaluind in Kevin o componenta demonica independenta de orice mostenire genetica si eliberind-o pe mama de orice vinovatie. Dar nici o explicatie nu ocupa prea mult timp singura scena, mintea Evei maturind inainte si inapoi fragmente de realitate si legindu-le intre ele prin asociatii inedite de idei. Intre sociopat si demon, Kevin nu isi dezvaluie nici macar o secunda adevaratul sine. Ne miram? Cartea o spunea clar, dar filmul se foloseste de toate armele celei de-a saptea arte pentru a disimula o premisa de baza, aceea ca tot ce citim/vedem sint mintea mamei, punctul ei de vedere, versiunea ei asupra evenimentelor. Nu exista un observator obiectiv al evenimentelor. Prin urmare, nu portretul lui Kevin apare pe ecran alcatuit ca un puzzle din fragmente de amintiri, ci portretul mamei – o femeie care a nascut un copil pe care nu l-a dorit si care are mereu sentimentul ca nu se afla in locul in care ar trebui sa fie. Titlul filmului sugereaza astfel ca discutia despre Kevin nu face decit sa ne deturneze de la ceea ce ar trebui de fapt sa facem – sa vorbim despre Eva, femeia nevrotica nemultumita de ceea ce traieste. Ar fi ea fericita intr-un alt context? Greu de crezut. Acest context ar distorsiona si mai mult portretul lui Kevin, astfel incit acesta sa nu fie clar niciodata pentru ca in permanenta s-ar interpune imaginea altuia despre el, a permisivului tata (John C. Reilly), de pilda. Dar si aceasta imagine ne parvine reflectata de mintea Evei.
Dupa ce a gustat din copacul cunoasterii, femeia primordiala Eva devine mama primordiala Eva. Prin ea, platim cu totii. In mod simbolic, nimeni nu e vinovat – desi e la fel de adevarat ca toti sintem vinovati.
Trebuie sa vorbim despre Kevin/We Need to Talk About Kevin. Regia: Lynne Ramsay. Cu: Tilda Swinton, John C. Reilly, Ezra Miller
P.S.: Intr-un numar trecut am comis grava eroare de a spune ca Dan Perjovschi, si nu Ion Barbu, a desenat peretii Librariei Bastilia din Bucuresti. Ca sa ma auto-pedepsesc, voi scrie de 20 de ori pe peretii mei albi de acasa: “La barbe ne fait pas l’homme”.