Si, fara sa ma leg de vreun catarg, fara sa-mi infund urechile cu ceara, ma las in voia dulcelui cintec si ma tot duc. Nu ma remusc si nici mare vina nu-mi scot pe nas, din simplul motiv ca uneori placerile astea imi fac foarte bine si ma reasaza pe linia de plutire, ca un prozac. Drept care strecor aici, in rubrica, ultima isprava ce mi-a adus nu un dram, ci un chintal de bucurie.
Fireste ca as fi putut depana motive mult mai serioase care mi-au saltat inima pret de o saptamina: expozitia artistei poporului din Canada (progenitura Oana), ditai cartea despre Faulkner a lui MM, iuresul amazoanelor mele inaintea atacului final, racorirea vremii, triumful legii si dreptatii, stagiunea in aer liber a Operei, cu sute de oameni impinzind seara Parcul Rozelor. Acum, ca le-am marturisit, pot sa recunosc in liniste si pace ca mot peste toate motivele de intremare s-a asezat Mandy. A intrat in viata mea alaltaieri la prinz, adusa cu o duba si carata pe brate de doi flacai nici macar vinjosi. Spus direct, Mandy asta e o garnitura. Adica o canapea, un fotoliu si un cub care se face cind masuta, cind taburet pentru picioarele obosite. Si care-i chestia?
Chestia e ca visez la o garnitura ca Mandy de peste 40 de ani, de cind imi tot caut, ca o gaina ametita, un loc numai al meu in care sa ma cuibaresc pentru citit, cugetat, taifasuit, lenevit ori pentru un tihnit atipel. Din multe si stupide motive, n-a fost sa fie. Cind aveam bani, nu era spatiu, cind a fost spatiu, n-am mai avut bani. Una peste alta, n-am apucat sa stau vreodata comod cu o carte sau revista sub nas, iar lumina sa-mi vina din belsug, tintit pe pagina, de la un lampadar sau veioza. Nu m-am cufundat niciodata intr-un fotoliu din piele sau catifea, moale, primitor, cum am vazut prin filme ca fac marile doamne prin saloane, dar mai ales scriitorii sau savantii dupa ce isi aprind cite-o pipa. Intre noi fie spus, nu eram nici macar o mica doamna, darmite una mare, cum nici scriitor sau savant nu eram. In plus, nu-mi placea sa fumez. Dar am tot visat sa ma asez intr-un cuib sub forma de canapea sau fotoliu.
Acum, cind cu laptopul in brate imi scriu rubrica si stau turceste ba pe canapea, ba in fotoliu, ba chiar pe cubul-taburet, va dezvalui un secret. De mult n-am prins o dimineata care sa-mi aduca atita bucurie. E soare, pe geam se vad brazii si cele doua rinduri de salcimi din fata casei, miroase a cafea si lavanda, n-am deschis inca televizorul, nici prin ziare nu m-am virit. Asa ca totu-i cumva blind, neted si lin in jurul meu, fara ca vreo scama sa-mi destrame raiul. Nimic nu-mi sta impotriva. Nici macar gindul ca pina la chilia cu pat de scinduri mai am cale lunga.