Am avut ocazia sa stau de vorba cu un jurnalist sloven, venit in Romania ca sa faca un reportaj despre noi. Eram decis sa ambalez frumos imaginea tarii pentru strainatate. Ca realitatea stim cu totii cum e: aurolaci, ciini vagabonzi, copii vinduti la straini, prostituate si hoti ajunsi spaima occidentalilor… Ca la noi, la nimeni. Doar ca slovenul a abordat altfel problema. Entuziast. Chiar admirativ. Mi-a spus: „Am fost aici prin 1986-1987 si m-am ingrozit. Bezna pe strazi, magazine goale, oameni imbracati in haine gri si ponosite… Lumea a Treia! Si-acum uite!” mi-a aratat el orasul luminat din prag de noapte, cu localuri zumzaitoare, neoane colorate, muzica si oameni plimbindu-se destinsi pe strazi. Lumini, culoare, animatie. Da, dar. „Da, dar ce nivel de trai avem in comparatie cu Slovenia, cu Ungaria, cu Croatia?”, am inceput eu cu curu’ si cozonacul. „Da, deocamdata”, mi-a zis slovenul. „Dar intrati in UE. Lucrurile n-or sa ramina asa. Gindeste-te numai: voi intrati in UE si Croatia, oricit de dezvoltata ar fi, mai asteapta.” „Din motive politice, nu fiindca…”, am incercat eu iarasi un da, dar. „Da, da. Motive, motive. Dar rezultatul e tot ala: voi intrati in UE si Croatia, nu. Ti se pare putin lucru? Sa-mi fi spus cineva asa ceva in 1987!”
Iar jurnalistul sloven avea dreptate. „Da, dar ca la noi, la nimeni”, am mai incercat eu o data. „Nu”, m-a contrazis el, „in linii mari cam asa se intimpla in toate tarile est-europene. Gindeste-te la Ungaria” (care tocmai amesteca aniversarea revolutiei antisovietice din 1956 cu protestele de strada impotriva guvernului si luptele dintre manifestanti si politie). „Aici nu mai aveti asemenea scandaluri, nu?” Da, dar. De ce nu avem? Poate ar trebui sa avem. Altii au. Ca la noi…
Atunci mi-am amintit de interventia unui profesor universitar din Ungaria, Jeno Farkas, in timpul unui colocviu despre promovarea culturii romane. In sala de conferinta tocmai incepusera niste tinguiri la unison despre incapacitatea noastra ereditara de a ne promova cultura in strainatate, iar contraexemplul pozitiv era, ca de obicei, Ungaria, cu excelenta sa politica culturala. In acel moment a intervenit profesorul Jeno cu un comentariu: „Dati-mi voie sa va spun ce zic colegii mei maghiari cind se vorbeste despre prezenta culturii lor in lume. Intotdeauna se pling ca nu sintem suficient de cunoscuti si ca nu stim sa ne promovam valorile. Si stiti ce comparatii se fac? «Pai, sigur, uitati-va la romani! Ei pot sa-si faca imagine in cultura! Ce programe, ce lobby, ce dinamism! Mereu dai peste ei. Pe cind noi…»”.
In fine – si in stricta legatura –, un prieten m-a vazut intr-o zi citind un ziar si m-a intrebat asa, in trecere, de ce se mai plinge lumea. Am ris si i-am zis ca asa-i, mereu gasim noi ceva de care sa fim nemultumiti. „Ei”, mi-a raspuns el, „sa vezi cotidienele maghiare ce se mai pling! Ca treaba nu merge, ca politicienii sint corupti si mincinosi, ca salariile, ca preturile, ca frigul… Si tot timpul apare cineva care spune: «Ca la noi, la nimeni!» Daca n-ar scrie in maghiara, despre Ungaria, ai putea jura ca-s ziare romanesti”.
Deci si ei! Aha! Probabil ca asa stau de fapt lucrurile: ca la noi, ca la ei si ca la restul lumii, la nimeni. Dar oare zic si altii, de exemplu, „Alas, my ass” ? Oare nici stropul asta de unicitate nu ne ramine?