Alarma incepe sa sune in mintea cititorului, farurile se aprind in noapte, Roth continua: “De altfel, nu am nici cea mai mica intentie sa mai scriu o carte in urmatorii zece ani. Ca sa va spun sincer, am terminat-o cu literatura”. Si il aduce in ajutor pe E.M. Forster, care s-a lasat de scris la 40 de ani. Ce-l preocupa acum e sa-i lase tot ce trebuie biografului sau, Blake Bailey, cel care e responsabil de monumentala biografie a lui Cheever. “A scrie inseamna a te insela mereu. Toate ciornele spun povestea esecurilor tale. Nu mai am energia frustrarii, forta de a ma confrunta cu ea.”
Vestea trece incet oceanul, ca si cum s-ar fi urcat ilegal la bordul unui vapor de marfuri si-ar fi ratacit pe ape mai mult decit era cazul. Cert e ca, o luna mai tirziu, editorul lui Roth da o declaratie oficiala in care anunta ca e intr-adevar gata. Pe 13 noiembrie, apare in The Paris Review un text jucaus al unui autor american debutant, Julian Tepper, care povesteste cum l-a prins intr-o zi pe Roth luind prinzul in deli-ul evreiesc unde lucra el si cum s-a dus si i-a dat romanul lui, Balls, desi stia foarte bine ca Roth nu mai citea fictiune de mult. Roth l-a luat, a facut o poanta (“Ce titlu tare. Nu-mi vine sa cred ca nu mi-a trecut mie prin cap sa-l folosesc”), dupa care i-a spus tinarului Julian: “Da, e grozav. Dar eu in locul tau as renunta cit mai pot. Serios, e un teritoriu teribil. Numai tortura. Groaznic. Scrii si scrii, si trebuie sa arunci aproape tot pentru ca nu-i bun de nimic. Mai bine te opresti acum. Nu vrei sa-ti faci asta tie insuti. Asta e sfatul meu”.
Patru zile mai tirziu, aparea in New York Times articolul “Adio, frustrare”, din care aflam ca e ultimul interviu al lui Roth, ca are lipit pe calculator un post-it cu fraza “Lupta cu scrisul a luat sfirsit”, ca e usurat ca a scapat de corvoada literaturii. Iata, deci, de ce n-are cum sa-mi para rau.