De data asta ma refer la o pereche de pantofi – si nu exagerez, fiindca se presupune ca o pereche de pantofi e mai trainica decit un mandat de primar sau de presedinte si, in plan personal, e mereu mult mai importanta. O pereche de pantofi prost alesi te poate face de ris in momentele cele mai nepotrivite, pe cind – ca sa duc pina la capat comparatia – reprezentantii pe care ti-i alegi democratic si cam fara chef nu pun niciodata asemenea probleme.
Asadar, fara a fi metrosexual (asta doar fiindca mi se pare un mod de viata prea complicat), cind e vorba de alegerea unei perechi de pantofi, sint extrem de precaut. Atit de precaut, incit, ca orice barbat casatorit, nu decid niciodata singur, ci impreuna cu Alina, care imi lasa intotdeauna dreptul la decizia finala.
Prin decembrie am simtit la un moment dat ca a venit Momentul. Am intrat impreuna intr-un magazin de pantofi, in al doilea, in al treilea si, in cele din urma, am gasit perechea potrivita: eleganti, dar nu ostentativi, din piele frumos cusuta, nu excesiv de scumpi si – ca sa adaug un pic de suspans actiunii – mai era si ultima pereche din stoc. I-am incercat, am tropait in ei, incintat si usurat ca in urmatorii cinci ani am scapat de astfel de incercari, apoi i-am descaltat, le-am facut o ultima verificare si… vai! Vai si vai! Acea ultima si foarte potrivita pereche de pantofi avea un defect mare: intreaga talpa a unui pantof era prost lipita in partea din spate si se desprinsese. I-am aratat vinzatoarei defectul, iar ea s-a scuzat politicoasa: “Da, imi pare rau, da, vad, e desprins. O sa ii trimitem inapoi la depozit, sa ne faca descarcare… Dar, din pacate, e ultima pereche de modelul asta. Nu, nu cred ca mai primim”. Sigur ca nu.
Pe cuvint ca erau niste pantofi frumosi. Iar ideea ca nu-i puteam avea ii facea, parca, si mai frumosi. Asa ca am gindit negustoreste, adica asa cum as fi gindit daca m-as fi priceput la negustorie, adica asa cum am vazut ca se face prin alte parti. Ne-am dus iarasi la vinzatoare si i-am spus: “Vedeti, am fi dispusi sa cumparam pantofii daca… daca magazinul ar face o reducere. Daca i-ar vinde mai ieftin”.
Calculul pe care-l facusem era simplu: pantofii puteau fi reparati de un pantofar meserias (de cind cu criza, au inceput sa apara iarasi meseriasii), iar daca ii cumparam cu o reducere semnificativa, puteam iesi mai ieftin, chiar daca socoteam si reparatia. Atunci a fost una din putinele dati in care am simtit in mine fiorul economiei de piata, acel fior meschin al socotelilor ce tin de profit si pierdere: magazinul vindea pantofii, nu ii arunca, deci tot cistiga ceva, eu ii cumparam mai ieftin, deci cistigam si eu ceva, si mai cistiga si meseriasul care ii repara. Ca sa nu mai vorbim de taxele pe care le cistiga statul din tranzactiile astea.
Dar se pare ca economia de piata e in alta parte. Vinzatoarea m-a privit blind si intelegator, cam cum se uita un psihiatru la un om cu probleme specifice, si mi-a zis: “Nu se poate, ne pare rau. Nu putem face reduceri asa. O sa-i trimitem inapoi la depozit si ni-i scade din inventar”. “Chiar asa, pur si simplu?” “Chiar asa.” Am priceput, fiindca stiam logica – si nu avea nimic de-a face cu economia de piata. Era vorba de acte, de inventar, de potriveala dintre intrari si iesiri, de pastrarea unei gestiuni exacte.
Intr-un magazin din Statele Unite probabil ca as fi obtinut pantofii la un sfert din pretul lor. La Istanbul, in orice magazin (ca sa nu mai zic de Grand Bazaar), s-ar fi ajuns si la reduceri de 90%. Intr-un magazin mai cu pretentii dintr-o tara mai intepata m-as fi asteptat la promisiunea de a cauta la alte magazine din retea, la o discutie cu managerul sau la orice altceva ar arata cit de important e un client. Aici, in Romania, caut in continuare perechea de pantofi ideala si astept sa vina economia de piata. Cel mai probabil din Istanbul. Nici n-ar fi rau.