Konstantin Ivanovici s-a impuscat. Iata un subiect pentru o scurta povestire. Trigorin noteaza preocupat ideea in carnetel pentru a o folosi alta data intr-o nuvela. Cam asa se termina spectacolul lui Andrei Serban. Piesa lui Cehov sufera un proces de universalizare, nu de modernizare, atit prin noua traducere (Maria Dinescu), cit si prin regia spectacolului bazata pe detasarea personajelor de propria imagine patinata.
Din aceasta cauza se sparge unitatea de timp, personajele sint dezghiocate de coaja istorica, extrase cu pipeta din temporalitate si proiectate ca prototipuri esentializate. Serban mizeaza pe una-doua dimensiuni ale personajului si traseaza apasat o linie pe care acesta o urmeaza, fara prea multe nuante. Sint esente tari in Pescarusul, departe de melancolia cehoviana clasica, de inefabila atmosfera de la tara, astfel ca faptul ca Dorn vede ingeri este chiar, la limita evidentei, o gluma. Andrei Serban apasa puternic pe teatralitatea acestor artisti, ratati sau nu, care joaca in viata ca substitut al scenei.
Toti au momentele lor de teatru si cam uita sa inceteze cu asta, ca Arkadina care joaca aproape tot timpul, cind iese din jocul grosier intra in altul, mai fin, in care se interpreteaza pe ea insasi. Treplev rastoarna lumea, dar violenta ideilor sale se limiteaza in fapt la sinucidere, un gest tragic de neputinta. Nina Zarecinaia, inca un copil alintat, exaltata de idei generale si generoase pe care le emite mimetic din ce prinde de la ceilalti (mimetismul Ninei e vizibil in scena in care Treplev se bate peste fata cu palmele ei in timp ce ea nu are nici o expresie, aici nu a stiut pe cine sa imite), Masa isterica, jucindu-si si ea frustrarea continua, doctorul Dorn, indiferent la durere, oricum ar fi ea, fizica sau psihica, la fel ca Trigorin, Samraev rudimentar in autoritatea lui stingace, Polina, alta dimensiune a frustrarii (o scena de mare frumusete in care Masa si Polina danseaza imbratisate pe muzica interpretata de Treplev intr-o tripla solidaritate a neputintei de a fi iubit), Medvendenko, bun si nating, Sorin, blind si neputincios, sint personaje desenate atent, cu un contur apasat care se misca precis in decorul alb laptos (un cadru inchis care ii contine si pe spectatori, ca si cum s-ar afla cu totii in burta unui pescarus imens). Treplev cu pistolul in mina anunta finalul spectacolului.