Poate fiindca trebuia sa amintesc de „comertul reciproc avantajos“ In Extremo-Cargo? Dar mai bine sa-l citez pe Cosmin Ciotlos, din finalul cronicii dedicate recent cartii lui Gabriel Andreescu, Carturari, opozanti si documente: „ce sa comentam?“. Este o muzica asa cum am dorit intotdeauna sa ascult, facuta cu energie, finete si respect fata de traditiile culturale europene, deloc inchistata in limitele unui gen muzical sau unui areal mai mult sau mai putin definit. Pe cit de modern si dinamic suna cintecele acestor germani, pe atit de profund se nutresc din sedimentele culturii romano-crestine, depuse in peste doua milenii de convietuire conflictuala. Iar daca Europa e un creuzet din care, in ultima mie de ani, s-a revarsat spuma civilizatiei terestre, sigur este ca principala cauza a fierberii, a emergentei perpetue o constituie disputa interna, nu sursa de caldura exterioara.
O sa spuneti ca exagerez vorbind in termeni de istoria culturii intr-o chestiune legata de rock. Ma salveaza observatia ca trupa In Extremo e „vinovata“ de asta, fiindca drumul ales ilustreaza perfect evolutia central-europeana. De la o trupa ce-si propunea sa reinvie „de-amorul artei“ spiritul medieval si renascentist, folosind instrumente uzuale in epoca, cei sapte componenti au ajuns la o constructie muzicala ce mixeaza heavy-metal (clasic interpretat de chitara, bas, tobe), folclor cult, cintat in biserici sau la ceremonii religioase, dansuri populare si dansuri de curte nobiliara, totul in ritm trepidant, de rock industrial german. Melodiile nu sint originale 100%, multe fiind preluate din antologii, cum ar fi Carmina Burana (nu opera lui Orff). Textele combina expresii in principalele graiuri europene: german, francez, spaniol, englez, polonez, italian, maghiar, lituanian chiar, fara sa neglijeze idiomul originar, singurul ce-ar putea reuni popoarele continentului: limba latina. (Idee dezvoltata nu demult de Al. Musina intr-un splendid si argumentat eseu!) Suficiente piese, ca sa-mi sustina alegatia culturalista, au drept autori ai versurilor poeti consacrati: Villon, Goethe, Uhland.
Sigur, In Extremo aminteste cumva de proiectul Blackmore’s Night, chiar si prin folosirea unor „nume de scena“, atit in concert, cit si pe discuri. Astfel, solistul vocal se numeste Michael Robert Rhein, dar isi spune Das Letzte Einhorn; chitaristul e (Sebastian) Van Lange; basistul e (Kay) Die Lutter; tobarul e (Florian Speckardt) Speki TD; la trompeta, cimpoi, harpa, tromba marina si nenumarate instrumente ciudate: (André Strugala) Dr. Pymonte; la alte cimpoaie, trompete, viori suedeze, viori cu manivela: (Boris) Yellow Pfeiffer; si-n fine, tot la cimpoaie, trompete cu ancie simpla sau dubla: (Marko Torzylsky) Flex Der Biegsame. Instrumentarul pomenit se completeaza, dupa inspiratie si necesitati, cu citere, hammered dulcimer (un soi de tambal), cimpoaie irlandeze (uilleann pipe), vioara cu roata (klangbaum) si inca destule inventii unicat, unele construite la indicatia trupetilor.
Socotesc inutile divagatiile despre „politica“ trupei, care si-a permis luxul de-a refuza o aparitie la emisiunea televizata Top of the Pop, considerind ca nu se potrivesc. Asta se intimpla pe la inceputul carierei, cind publicul nu asalta spectacolele, iar casa de discuri n-avea distributie mondiala. De cind au incaput sub umbrela Universal Music Group, alta e situatia. S-a trecut de la cintari in piata, dinaintea a vreo 20-30 de curiosi, la concerte cu 120.000 de fani incinsi, la Rock am Ring. Locul unde s-a atestat live valoarea In Extremo.