Din 1989, de cind am dat si noi cu nasul de libertate, sa nu fi facut statul roman nimic pentru cetatenii lui? Merita oare atita dispret si atitea vituperatii? Hai sa stam si sa judecam limpede, la rece, si nu ametiti de emotii – in afara de emotia patriotica, desigur.
Sa nu fi oferit tara asta romanilor sanse sa reuseasca in viata, sa traiasca in prosperitate, sa se implineasca? Ba dimpotriva – cel putin din 1990, guvern dupa guvern, toti alesii nostri, suflet din sufletul neamului, tocmai cu asta s-au ocupat.
Ginditi-va numai la toti tinerii cu inalta calificare profesionala, absolventi de facultate de la inceputul anilor 1990! In prezent multi, foarte multi dintre ei, sint in strainatate: au emigrat masiv imediat dupa mineriade. Au fost alungati, speriati, poate, de gloatele care strigau ca nu gindesc.
La vremea aceea am fost oripilat. Azi ma intreb daca nu cumva asa trebuia sa fie. Ma gindesc ce-ar fi facut tara asta, plina de someri, cu alte citeva sute de mii de someri – si inca dintre cei supracalificati. Bietii oameni ar fi flaminzit aici, fara slujbe sau, cei mai norocosi, cu salarii de trei-patru sute de euro, iar pina la urma tot si-ar fi luat lumea in cap. Dar tara – adica guvernul ales, cel ce pastorea turma de romani – a gindit in perspectiva si i-a facut sa plece de atunci, cind inca erau tineri si aveau energie, cind puteau sa inceapa viata de la capat. Iar azi… azi mai toti sint cetateni canadieni, americani, germani (si de alte nationalitati, cum se zicea pe vremuri), au venituri decente, traiesc in tari prospere si ii mai ajuta si pe cei ramasi in biata Romanie. Pina la urma asa-i ca lucrurile s-au aranjat? S-au aranjat. S-ar fi aranjat fara mineriade si fara apelurile la uciderea intelectualilor? Nu s-ar fi aranjat, ca n-ar mai fi plecat atit de multi. Poate ca ar fi vrut sa plece acum, cind ar fi avut deja vreo patruzeci-cincizeci de ani si sansele lor de reusita n-ar mai fi fost… dar ce sa mai vorbim? Mama aspra, Romania i-a silit sa reuseasca. Ce sansa, ce sansa! Ca sa nu mai vorbim de mindrul nume de roman pe care acesti oameni, multi dintre ei de succes, il nemuresc pe tot mapamondul.
In mare, la fel stau lucrurile si cu cele doua-trei milioane de muncitori romani plecati in strainatate, asa-numitii „capsunari“. In Romania, oricit ar fi muncit, n-ar fi ajuns sa obtina salariile din Italia, Spania, Germania etc. Asa, nu numai ca muncesc, cistiga si isi ridica niste frumuseti de case, dar mai si trimit bani in tara, la cei ramasi deocamdata aici. Cistiga si ei, cistiga si rudele ramase in tara, cistiga si tara. Pai, altceva ce sa faci? Doar nu erau sa ramina toti aici, asistati social? Iar daca statul roman ii pastra pe toti angajati pe la intreprinderi falimentare, pe salarii de mizerie, asa-i ca n-ar fi fost bine? Asa-i?
Mai mult, tara asta are grija si de fiii cel mai slab daruiti de natura cu inteligenta sau harnicie. Pe unii ii face oameni politici, pe altii functionari, iar pe altii ce s-o mai gasi pe acolo. Fiindca e usor sa reusesti in viata daca ai calitati, aptitudini, intelect si vrednicie. E mai greu daca esti asa, mai incet in gindire, mai delasator ori mai nepriceput. Sa nu mai vorbesc ce greu e daca esti cu totul nevrednic, nemernic, netrebnic, taler cu doua fete, om de nimic. Ei, de ei s-a avut o grija speciala, caci si ei sint ai nostri si nu-i putem lasa pe drumuri. Tara asta face pentru acesti defavorizati mai mult decit America, ce se lauda ca-i primeste la sinul ei pe toti oropsitii: ii pune sa o conduca. Si nu se poate spune ca lucrurile nu merg bine. In 1989, Romania avea douazeci si cinci de milioane de romani. Azi are vreo optsprezece. In ritmul asta, mai ales cind vor fi mai multi romani in strainatate decit acasa, noi, cei ramasi, o sa putem fi cu totii rentieri. Si-o sa traim o vacanta perpetua, in cea mai buna tara din lume. Iar la o adica, daca lucrurile lincezesc, mai putem chema niste mineri, ca, uite, au trecut mai bine de douazeci de ani si multi dintre tinerii de azi nici nu mai stiu ce-i aia o bita ortaceasca in cap.