In casa/Dans la maison, penultima creatie a lui François Ozon (cea mai recenta, Jeune et jolie, e in competitie la Cannes), adapteaza pentru marele ecran o piesa de teatru scrisa de un dramaturg contemporan – El chico de la última fila/Baiatul din ultima banca, de Juan Mayorga – si construieste un tort de bezea, abur si fum pe un fundament real (atit cit poate fi de reala realitatea unui film). Un profesor de franceza sastisit de liceenii lui (Fabrice Luchini convingator in pantalonii reiati ai intelectualului care isi „etufeaza” ratarea literara printr-o amabilitate masurata) descopera un pusti talentat (Ernst Umhauer). Ca se redescopera in el nu ne dam seama (daca ne dam) decit tirziu, cind sotia sa (Kristin Scott Thomas) ii atrage cu obiectivitate atentia. Impresia noastra e ca profesorul se lasa sedus de fantezia cu parfum voyeuristic a lui Claude – iar noi odata cu el, pentru ca ne trezim curiosi incotro o va lua povestea din spatele zidurilor (mai ales ca acolo infloreste un amor intre o femeie matura si un adolescent). Intriga e interesanta pentru o piesa de teatru unde spatiul limitat de laturile scenei da mai multa nuanta jocului dintre imaginatie si realitate. Cinemaul are alte reguli si, adaptind piesa la rigorile acestuia, François Ozon si-a putut permite mai multe libertati. Nu a profitat pina la capat, insa. Exista un moment cind interesul pentru povestea creata de imaginatia lui Claude (sau care e reala) se fractureaza. Poate pentru ca scenariul pastreaza osatura piesei, pendularea dintre scoala sau locuinta profesorului si dramatizarea foiletonului scris de Claude devine la un moment dat monotona. Ozon a declarat ca a dorit ca acest thriller – filmul e, in fond, un thriller – sa se construiasca din senzatia de banalitate pe care o dau evenimentele. Numai ca Ozon, preocupat de banalitate, scapa din vedere aparatele de bord, si te trezesti deodata cu un Claude aproape diabolic, ale carui intentii sint absconse pina si pentru regizor (care si el isi prinde urechile in fictiune). Pentru un film „flou” era nevoie de mai multa rigoare, atit in scenariu, cit si in regie. Altfel, Kristin Scott Thomas e in mare forma, mai putin egotica decit de obicei, deci mult mai agreabila.
In casa socrului
A perdre la raison, romanizat in Copiii nostri, pune pe ecran o tragedie cit se poate de reala petrecuta in Belgia in 2007, cind o mama si-a ucis cei patru copii mici. Emilie Dequenne e grozava in rolul femeii care se scufunda progresiv in depresie pina la a evada din realitate printr-un gest ingrozitor, dar, oricit de bine plinge, nu poate da mai multa fluenta povestii gindite de Lafosse ca o succesiune de tablouri. Unele dintre aceste tablouri sint mai banale (cum i-ar placea si lui Ozon), altele mai graitoare pentru involutia tinerei Murielle de la stadiul de iubita fericita la cel de sotie tot mai obosita, a carei viata se dezlipeste de ea cu fiecare nou copil. Dar acest lant de tablouri izolate, care avanseaza prea rapid in timp, nu satisface bioritmul spectatorului, antrenat ca dupa mai multe tablouri sa astepte un virf energetic. Cind tablourile sint mult prea distantate temporal unul de altul, e greu sa accepti transformarile prin care au trecut personajele in timpii morti petrecuti in culise. Un alt punct slab al scenariului (preocupat mai mult sa inghita timpul decit sa aiba rabdare cu eroii) e lipsa de consistenta a personajelor secundare – sotul lui Murielle, Mounir (Tahar Rahim), si protectorul acestuia, André (Niels Arestrup), un fel de tata adoptiv care nu vrea sa se desprinda de Mounir nici cind acesta are familia lui. Dar exista ceva ce te bintuie dupa ce vezi filmul; pina la urma nu ai cum intelege motivele pentru care acea femeie a pierdut progresiv contactul cu sine si cu realitatea, de aceea ideea cu succesiunea tablourilor are logica ei. Adevarul e ca, daca n-ar fi avut-o pe Emilie Dequenne, filmul n-ar fi avut deloc stralucire.
Copiii nostri/A perdre la raison. Regia: Joachim Lafosse. Cu: Emilie Dequenne, Tahar Rahim, Niels Arestrup
In casa/Dans la maison. Regia: François Ozon. Cu: Fabrice Luchini, Kristin Scott Thomas, Emmanuelle Seigner