Nu am facut nici o revolutie didactica, nu am reinventat roata presei: am invatat tehnica asta de a-l arunca pe om in lumea reala de la unul dintre maestrii mei in profesorat si in jurnalism; un om care a aplicat-o si in anii de glorie ai mediei romanesti, atunci cind conducea o mare retea regionala de cotidiene. Da, in acum doua decenii, in urma c-un secol si c-un mileniu, una dintre probele de foc pe care aspirantii intr-ale gazetariei erau pusi sa le dea era si asta: vrei sa lucrezi la noi la ziar, da?; ei bine, ai la dispozitie un ceas ca sa te duci si sa colinzi strazile si, daca te intorci cu unul-doua subiecte adevarate, ai sanse sa fii reporter!
Dupa un ceas, cei doisprezece „boboci“ in jurnalism s-au intors la ora. Doua studente venisera, fiecare, cu trei subiecte foarte bune. Vreo patru baieti, transpirati de soarele intens de-afara si, probabil, de berea la draft pe care au luat-o drept muza pentru inventarea unor povesti, au spus vrute si nevrute. Patru fete s-au chinuit sa gaseasca istorii publicistice in afisele lipite pe stilpii de pe strada. Ultimii doi studenti mi-au spus ca prin Copou nu se intimpla mai nimic, dar m-au „asigurat“ ca stiu ei niste subiecte numai bune de scris la gazeta, pentru ca au niste rude prin strainatate care fac acolo chestiuni fabuloase. „Ajungeti acolo?“, i-am intrebat. „Ei, nu!“, mi-au raspuns hotarit.
***
Sint un minoritar. Ma incapatinez sa ma mai opresc, de citeva ori pe saptamina, la chioscurile de presa. Nu stiu citi dintre dumneavoastra ati observat, in ultimul timp, ca taraba cu media tiparita a inceput sa semene cu un cadavru frumos imbalsamat. Ziarele nu se mai asaza pe mese lungi, ci se spinzura de cirlige, asa cum fac macelarii cu carcasele de porc in piata. Iar mortul cu cirlige este „rujat“ cu un milion de alte chestii care se vind pe acolo, de la brelocuri si lanterne cu luminite laser pina la greble si galetuse de jucarie si brichete. E un mort al dracului de trist, pe care ai senzatia ca au vrut unii sa-l inveseleasca fara voia sa.
Mortul va invia doar atunci cind microuniversul studentesc pe care vi l-am povestit mai sus se va schimba; atunci cind cele doua studente care au simt jurnalistic adevarat vor fi urmate si de ceilalti; de ceilalti 80% care vor lasa berea si comoditatea in spatele propriilor lor umbre.
Acum aproape 10 ani, cind scriam primul text in „Supliment“, tarabele cu ziare erau vii si nevatamate. Astazi, incerci o senzatie neplacuta atunci cind iti vezi textul si mutra aferenta scoase pe prima pagina in gazeta. Mi s-a intimplat: un cirlig era lipit fix de nasul meu din coloana din dreapta a revistei, la un chiosc din Iasi. Am stranutat instantaneu si mi-am zis, mai mult pentru mine: „Doamne ajuta!“.