Imi e greu pentru ca, avind un rol decisiv in evolutia mea, in ceea ce se numeste (cu un cuvint urit, dar exact) „cariera“, exista riscul parti pris-ului, al unui discurs afectuos si imbracind forma gratitudinii. Fiindca tin foarte mult la C. Stanescu si fiindca ii sint foarte recunoscator, imi va fi fost mai greu decit altora sa scriu despre el.
In plus, la noi nu prea se poarta nici gratitudinea, nici discursurile aniversare, expediate pripit si nervos sub eticheta unor omagii precum cele din epoca anterioara. Ar fi totusi o eroare de incadrare sa nu mai putem spune ceva frumos si adevarat despre un intelectual roman, azi, in deplina libertate, fiindca altii, ieri, ii aduceau elogii desantate „celui mai iubit fiu al poporului“.
Ce am invatat, in primul rind, de la C. Stanescu este exercitiul anevoios al disocierilor. Apucasem sa invat ca esteticul e una, si eticul – alta, ca un scriitor nu e mai bun decit un altul prin faptul ca este roman ori cucernic; dar, dincolo de aceste fundamentale separatii lovinesciene, se intindea o zona a nisipurilor miscatoare. E mai lesne sa faci disocieri in istoria literara deja „racita“ si sa explici altora doct ca Slavici e un mare prozator, chiar daca atitudinile lui n-au fost dintre cele mai fericite. Insa e extrem de complicat sa disociezi in practica critica curenta, in actualitatea fierbinte, in materia rezultata din vorbele, faptele si gesturile literatorilor romani despre care dai judecati de valoare estetica. Cum scrii, in seninatate evaluativa, despre cartea unui autor care te-a acoperit de insulte si calomnii? Cum judeci romanul unui scriitor imposibil ca om, care ii jigneste pe altii cu usurinta cu care acestia respira? Cum devii un cronicar literar observind cartea, iar nu omul imperfect care isi pune numele pe coperta ei?
C. Stanescu m-a invatat sa fiu atent si corect. Sa nu ma abat cu un centimetru de la misia cronicarului literar de a descoperi cele mai importante carti si cei mai buni scriitori dintr-o epoca. A facut asta fara sa-mi dea, propriu-zis, o lectie. Fara sa imi „predea“ una. Fara sa oficieze magisterial, povatuitor, superior. A facut-o cu un firesc incredibil si cu o uimitoare modestie a meseriei de critic literar. A facut-o ca un critic literar exceptional, asa cum este. A facut-o prin scrisul lui.
Citindu-l pe C. Stanescu, ai sentimentul ca adevarul literar exista si poate fi punctat, indiferent de tabara din care e autorul, de convingerile lui politice, de morala si de culoarea ochilor lui. Citindu-l pe C. Stanescu, observi ca ideile lui X nu sint caricaturizate, pentru a fi desfiintate, ci prezentate si discutate cu o reala responsabilitate a cuvintului scris si tiparit. Citindu-l pe C. Stanescu, iesi imbogatit nu numai cu scrisul, ideile si stilul criticului nostru, ci si cu scrisul, ideile si stilul celui despre care scrie – respectate, intelectual, in litera si in spiritul lor. Fiecare pagina din „Revista revistelor literare“, rubrica tinuta la „Adevarul literar si artistic“, apoi la „Cultura“, este o seara de club englezesc. C. Stanescu se intilneste cu cei despre care scrie si, scriind despre ei, isi mai pune putin tutun in pipa (de fapt, fumeaza tigari, dar acum imi trebuie pipa) si dialogheaza calm si substantial, in timp ce in jur cad bombele ultimului conflict romano-roman.
Al doilea lucru pe care l-am invatat de la C. Stanescu este exercitiul dialectic. Am avut frecvente tachinari pe tema marxismului subinteles in aceasta structura operationala; dar eu cred, in continuare, ca a cauta teza si antiteza e si un demers de valoare liberala. C. Stanescu este unul dintre cei mai liberali critici romani: nu doar prin consideratia aratata argumentelor celuilalt, ci si prin constructia propriului text, mereu ofertanta, multipla, deschisa. El are o veritabila oroare de stilul rezolut si de apasarea ingimfata pe o concluzie definitiva. Concluzia nu-i deloc definitiva, ci discutabila (la propriu). Despre ea se poate, in continuare, discuta. Ea poate fi – si este – o premisa. La clubul englezesc, cind in jur cad bombele, nu e loc de concluzii definitive. E loc de dialog.
Si de generozitate stilata, de gentleman. Caci al treilea lucru pe care am incercat sa-l invat, sa-l deprind de la C. Stanescu este generozitatea fata de cei mai tineri. Sa fii solidar cu un tinar, sa sustii un tinar, sa ai rabdare cu un tinar de douazeci de ani fara sa-l bruschezi, fara sa ai aere de superioritate, fara sa-l tratezi condescendent – dar si fara sa-l cultivi in mod interesat, ca parte a unei campanii de imagine. Sa fii tu insuti (generos, dialectic, disociativ si gentleman), sustinindu-l in anii cei mai grei ai constructiei lui de sine.
Asta a facut C. Stanescu pentru mine si pentru atitia altii. Ii multumesc; si, la aniversara, ii fac cea mai frumoasa urare, in context: sa ramina asa cum este.