Protagonistul cartii, Gavril M., devine aici personajul nr. 2; intrucit celalalt, Iliuta zis Calugarasul, are un vechi ascendent asupra lui. Calugarasul, intilnind multi oameni, vrea sa-i traga spre partea lor buna. Caci acest Iliuta este un om de o curatenie interioara neverosimila, aproape un sfint local. Nici Gavril M. nu e om rau (dimpotriva), insa la sufletul lui se ajunge mult mai greu. E un ins retractil si incapatinat, interiorizat si expansiv numai cu citiva prieteni dragi. Fiul de taran dat la scoli, orfan de tata din copilarie si care a trebuit sa invete si sa munceasca, sa stringa din dinti ani buni pina a aparea sub ochii cititorului, ca administrator al unei ferme de la marginea Romaniei Mari (sintem undeva in anii 1935-1936), vorbeste deci rar; dar atunci cind o face…
Sa vedem insa ce povesteste si ce sustine Calugarasul: „Odata, Stir Aurel tinuse mortis sa-l ia cu un grup mai mare de studenti si elevi din clasele mari, adunati ca sa mearga la biserica si sa se roage pentru Capitan, care iarasi era la inchisoare – Capitanul sau altcineva, doi sau trei insi care tocmai impuscasera pe nu mai stiu cine…“; „Li se alaturase insa in alte dati, la cite un hram sau la hore, unde mergeau de asemenea in grupuri mari pline de veselia violenta si contagioasa pe care o manifestau si in defilarile lor. Nu, nu despre nepricepere e vorba!… Ii era cunoscut, pentru ca ii auzise si pe oamenii din sat, in copilarie, vorbind pe sant, despre faptul ca toti jidanii vind pe datorie holera falsificata, numai ca el nu intra niciodata in crismele lor. Cineva, o intrupare de aer parca, atotputernica, facea sa le fie rau taranului si tirgovetului“.
Si acum sa vedem ce crede despre astea si cum reactioneaza Gavril M.: „Daca s-ar fi pripit sa-l aprobe, ar fi facut, se-ntelege, ce face orice prost caraghios. Nu avea insa nici nesabuinta si nici vreun temei sa-i declare ca el crede altceva. (Parerea nu i-o cerea nimeni, de altfel.) Adevarul de care era perfect lucid e ca si in aceasta privinta ramasese taran, cu toata scolirea lui si cu toate cartile citite, era indaratnic si se lasa foarte greu de convins de ceva nou, aproape nerusinat de nou. Pentru ca una e sa te inflacarezi, sa te minunezi, sa cazi pe ginduri si sa visezi, si alta e sa pui mina pe pistol ca sa omori un om si sa-nfunzi apoi puscariile…“.
Am analizat in cronica facuta romanului in „Observator Cultural“ cele doua discursuri si am concluzionat ca, in timp ce Calugarasul e un naiv anexat, prins in fluviul de ura al epocii, cu un discurs in care abunda impreciziile si in care convingerile tari nu au baza biografica (totul e cu „auzise“, cu „nu mai stiu cine“, cu „pare-se“), Gavril M. este un taran roman tipic, un Moromete mai putin locvace, dar la fel de prudent; si care raporteaza totul la o rinduiala veche. Convingerile sale, de fapt, au radacina, nu cele ale Calugarasului. Daca personajul nr. 1 este cu „pare-se“, personajul nr. 2 e cu „se-ntelege“. Prin aceasta, as spune, ascendentul Calugarasului asupra fiului de taran se pierde.
Cu retractilitatea lui, cu prudenta lui, cu discursul lui dublu, Taranul roman a cistigat partida cu legionarismul. Cum a cistigat-o? Nebagindu-se. Nelasindu-se bagat. Evitind sa fie anexat, desi legionarismul lupta (retoric sau cu pistolul cu glont pe teava) in numele neamului romanesc. O baza taraneasca a legionarismului n-a existat in anii aceia. Daca ar fi existat, ar fi fost prapad. Taranul nostru generic pe care il elogiez azi a rezistat acestei miscari care a captat atitea minti stralucite ale epocii interbelice, intelectuali rasati si oameni de o inalta moralitate; preoti curati, elevi si studenti eminenti, oameni cu multe, multe calitati, dar care au luat-o, din cauza seductiei legionare, pe un drum presarat cu episoade odioase si crime. „Una e sa te inflacarezi, sa te minunezi, sa cazi pe ginduri si sa visezi, si alta e sa pui mina pe pistol ca sa omori un om“, zice morometianul personaj din romanul lui Radu Mares. Cine a avut, inca de atunci, dreptate? Nu cumva tocmai categoria in numele careia atitia au vorbit impropriu?
Rinduialanu mai e un cuvint obosit, daca ne gindim la Tara visata de legionari si la Comunismul (alta utopie criminala) cu lozincile caruia taranimea noastra a fost distrusa. Da, taranul roman pare sa fi avut dreptate: si el trebuia aparat de noi toti, ca sa-si poata apara la rindul lui bietul sau petec de pamint. Asa „pasiv“ cum era, nu s-a lasat niciodata mintit, pacalit, imbrobodit, anexat. Pot spune, fara teama de a gresi, ca Taranul roman a fost partea noastra mai buna.
Pe Dimbovita, tipii spirituali, fini, cool, cind se refera la unul pe care nu-l inghit, articuleaza asa: „Cine, draga, taranul ala?“.