Nimic de facut acum, cind umezeala iernii va mai asterne o doza de igrasie si un strat suplimentar de deteriorare peste monumentul intrat din februarie trecut, zice-se, in „procedura de urgenta“ de salvare. In Romania, mor cu zile oamenii, daramite casele…
Cert este acum, cind toti isi mai dau cu parerea o data, „dupa razboi“, iar unii fac si anunturi de bune intentii, ca o restaurare a unui monument de categoria „B“, nu intra in obligatiile forurilor administrative centrale. Mai simplu spus: ca nu se pot astepta bani din partea Ministerului Culturii. O restaurare nu va fi posibila fara o decizie judeteana, la Botosani, de expropiere a casei Enescu in interesul public. Abia apoi se va putea apela la sponsori privati si la fonduri europene.
Regretabil mi se pare si ca intre profesionistii muzicii care au salutat pasul inainte nu s-au aflat cei care au serbat si exacerbat „romanismul“ cu ocazia ultimei Zile Nationale. Indiferenta lor ramine constanta, fara alte fluctuatii decit, eventual, de circumstanta, in angajarea vreunui concert sau ocazie de a se pune in valoare. Simptomatic mi se pare – si nu voi obosi sa o spun – ca un editor de carte si de discuri, cum este britanicul Martin Anderson, care s-a angajat sufleteste in salvarea casei de la Mihaileni, este tratat cu indiferenta, atit el, cit si incercarile casei sale de discuri, Toccata Classics, de a publica si, implicit, pune in valoare muzica simfonica romaneasca pe care birocratii nostri prefera sa o lase sa balteasca in arhive.
Din fericire, George Enescu a fost si este, in lumea cunoscatorilor, a muzicienilor din strainatate, o valoare in sine, independenta de starile de umoare, vaietele sau indiferenta conationalilor sai din Romania. Cine nu crede, sa arunce o privire pe site-ul Orchestrei Simfonice din Boston si recenta sa arhiva pusa online, liber, la dispozitia tuturor. Celebra orchestra nu a avut nevoie sa treaca proba „eliminatorie“ a Festivalului Enescu pentru a-i pune in repertoriu si cinta compozitiile.
La fel, faptul ca Enescu este o piatra nestemata in sine, considerata astfel in lumea larga, o atesta ultimul disc al pianistei Elisabeth Leonskaja, intitulat simplu Paris si pe care Sonata pentru pian enesciana in fa diez minor, opus 24, nr. 1 straluceste intre Valsurile nobile si sentimentale ale lui Ravel si Preludiile pentru pian si valsul La Plus que Lente ale lui Debussy. Aparut la o casa noua de discuri, EaSonus (EAS 29237), atasata unei agentii de impresariat berlineze, condusa de doua profesioniste originare din Romania, Carmen Delia Romero si Andreea Butucariu, discul a devenit repede un bestseller, recomandat de posturile de radio germane si austriace, intre care NDR Kultur sau Kulturradio. O recomandare, pe buna dreptate: muzica, prin sufletul si bratele Lisei Leonskaja, curge cu o neinchipuita fluiditate si frumusete de la un capat la altul, scurgindu-se parca pe matca unui riu… bine temperat. Ascultindu-l, mi-am adus aminte de intuitiile si aprecierile aproape infailibile ale lui Sviatoslav Richter despre tinerii muzicieni rusi ce-l inconjurau si in care Lisa L. revenea constant, ca o valoare sigura de viitor. Cautati si ascultati acest disc minunat, in care sonata lui Enescu este piesa dominanta!
In final, doar citeva cuvinte despre o admirabila carte de amintiri, in care un capitol ii este dedicat lui Enesco, mon maitre. Amintirile violonistului Ivry Gitlis, L’Âme et la Corde, ani de zile o carte de negasit, au reaparut, actualizate, in seria de carti muzicale a Editurii Buchet-Chastel. Pentru cei ce iubesc muzica, o carte de neocolit si, nu pe ultimul loc, pentru omagiul pe care Gitlis, azi la peste 90 de ani, il aduce profesorului ce pare sa-l fi marcat cel mai mult… Enescu, cel care „dadea imagini, ale carui lectii le-am trait ca si cum m-as fi aflat pe o barca, pe mare. Marea poate fi agitata, dar ea te poarta, te poarta cu ea intotdeauna. Nimic nu era inchis, totul era deschis asupra lumii. O matrice care te dadea vietii si care esti tu insuti…“. Voi reveni asupra memoriilor si imaginilor lui Ivry Gitlis…