Amplitudinea lui acopera opt decenii, dintre care peste trei petrecute la Casa Alba de catre eroul filmul, Cecil Gaines (Forest Whitaker). Lee Daniels si-a propus o opera capitala, care sa ramina in istoria filmului. Dintr-un punct de vedere, a reusit. Un lungmetraj care sa insiruie momentele cele mai importante ale istoriei populatiei de culoare a SUA din secolul XX nu s-a mai facut. Dar sa pleci din 1910, de pe o plantatie de bumbac unde negrii trag la jug in vreme ce albii le violeaza sotiile, pentru a te opri in 2008, cind a fost ales Barrack Obama presedinte, nu e usor in ecartul temporal dat de cele 132 de minute.
In general, fiecare capitol e bine creionat, iar portretele citorva din cei opt presedinti sub care a lucrat eroul sint eficiente, dat fiind ca fiecare trebuia sa fie scurt, la obiect si graitor pentru respectivul personaj (fie prin surprinderea unui eveniment anume, fie a unei trasaturi caracteriale). Si actorii care ii interpreteaza sint bine alesi, desi nu toti seamana cu originalul (dar exista machiajul): John Cusack e Richard Nixon, James Marsden – JFK, Liev Schreiber e Lyndon B. Johnson, iar Robin Williams – Dwight E. Eisenhower. Cel mai reusit portret este insa cel al lui Nancy Reagan pe care Jane Fonda il executa din trei tuse rapide (parca ii si simti zimbetul amuzat in spatele machiajului). Daca filmul ar fi fost o mini-serie TV, ritmul n-ar fi avut de suferit si atentia spectatorului ar fi ramas neatinsa de-a lungul intregului episod. Asa, nu mai stiu exact la al citelea presedinte incepi sa casti pentru ca, desi e actiune, nu exista ritm si nici o tensiune care sa creasca, iar la un moment dat, cam cind Cecil Gaines si sotia (Oprah Winfrey) incep sa se inteleaga din nou, incepi si tu sa te detasezi emotional. Asta se intimpla si pentru ca personajul lui Oprah Winfrey e schematic, dar si pentru ca Winfrey e putin credibila, la cei 59 de ani ai sai, in rolul unei sotii de 30 de ani (oricum, arata la fel tot filmul). Spre deosebire de, sa zicem, Culoarea purpurie, aici nu are un rol care sa-ti stearga din minte imaginea de vedeta TV. Forest Whitaker, nu cu mult mai june (are 52 de ani), e mult mai convingator intr-un personaj mai tinar, poate si pentru ca el are o latura mai inocenta.
Un film care pierde din mina istoria cu litera mica
Ocupat cu Istoria, filmul pierde din mina istoria cu litera mica, de pilda imaginea lui Cecil Gaines ca sot, pentru ca pe cea de tata o contureaza in chip destul de pragmatic. De fapt, tot filmul e o emfatica lectie de istorie pe repede inainte, folosind doar ca punct de plecare biografia reala a majordomului Eugene Allen din cartea A Butler Well Served This Election, de Wil Haygood. In realitate, tatal celui care urma sa ajunga majordomul presedintilor americani nu a fost impuscat pe plantatia de bumbac, deoarece ii ceruse socoteala stapinului alb care ii violase sotia, dupa cum, mai tirziu, majordomul n-a avut un fiu care sa moara pe front in Vietnam, iar unicul copil n-a avut cariera de activist politic descrisa in film. Scenariul coloreaza biografia acestui martor al istoriei pastrind Istoria autentica in punctele esentiale, miza fiind ca ascensiunea profesionala a majordomului (servitorul de culoare al stapinului Statelor Unite) a coincis partial tocmai cu emanciparea sociala a negrilor. Din pacate, tonul de epopee nationala rateaza nuantele. Majordomul e un film important, dar nu din punct de vedere estetic.
Majordomul/ Lee Daniels’ The Butler, de Lee Daniels. Cu: Forest Whitaker, Oprah Winfrey, David Oyelovo