Ivry Gitlis s-a nascut la 25 august 1922, la Haifa, intr-o familie de tineri sionisti originari din Camenita, orasul plin de istorie, legat atit de mult de lumea medievala polono-ucraineana si implicit moldoveneasca.
S-a nascut la scurta vreme dupa ce parintii imigrasera, trecind prin Cernauti, ajungind apoi la Bucuresti, unde petrecusera aproape doi ani, inainte de a stringe banii necesari biletului de vapor de la Constanta. Un timp ce, povesteste Gitlis, a devenit parte din „folclorul“ sau, in care se amestecau cintecele rusesti si romanesti intonate de mama sa pe parcursul copilariei si o predispozitie inculcata spre nemarginirea si sentimentalitatea lumii slave. Avea sa se vindece partial de ea in anii 1960, confruntat, in calitatea sa de prim muzician israelian invitat sa efectueze un turneu in Rusia, cu intreaga obtuzitate si birocratie a lumii sovietice.
Calator fara bagaje in 1939 in Franta, refugiat de razboi, in ultima clipa admis in Anglia, Ivry Gitlis isi incepea cariera de solist in cursul celui de-al doilea razboi mondial, sprijinit de editorii de la Boosey & Hawkes, pe de o parte si, pe de alta, de celebrul producator al EMI, Walter Legge. Avea sa cinte pentru soldatii britanici, dupa ce tentativa sa de a fi angajat in fortele combatante a esuat din motive medicale. Amintirile lui Gitlis, ancorate mereu in istorie, trec prin Uniunea Sovietica, prin experientele umane in Africa coloniala, razboiul de sase zile in Israel, ca militant alaturi de protestatari la Paris in mai 1968, initiator al unui Festival muzical popular la Vence, in Franta etc. si… se citesc pe nerasuflate.
Intre profesorii sai in anii 1930-40 figura dominanta este cea a lui George Enescu, cunoscut prin intermediul doamnei Chailley-Richez. Tinar student al Conservatorului parizian, Gitlis isi aminteste ca primele doua concerte publice auzite au fost cu Toscanini, „pe care l-am ascultat de la galerie la Théatre des Champs-Elysées si Dna Chailley cintind cu Enescu in mica sala a Scolii Normale de muzica. Enescu era marele maestru, figura muzicala dominanta in viata lui Menuhin, care, el, era imaginea telului de atins de catre copiii generatiei mele si, mai ales, pentru parintii lor. O imagine putin distrugatoare, fiindca nici un caz nu este identic altuia“.
„M-am dus sa iau cursurile cu Enescu, pe bulevardul Malesherbes, in apartamentul lui Yvonne Astruc, o excelenta violonista. Cred ca Enescu ma iubea mult si m-am simtit din nou fericit. Am impresia ca am invatat mai mult cu ele decit, ulterior, cu [Carl] Flesch“, noteaza peste timp violonistul. Capitolul Enesco, mon maitre figureaza integral, in limba franceza, dar fara comentarii, in antologia lui Viorel Cosma, George Enescu in memoria timpului (Editura Casa Radio, 2003), asa ca nu voi mai insista aici. Am cumva insa indoieli in privinta unei afirmatii a lui Gitlis, potrivit caruia Enescu ar fi fost „anatema“ pentru Flesch, care ar fi resimtit „ca o insulta personala faptul ca am lucrat cu Enescu“. In ciuda unor sensibilitati umane, lucrurile trebuie sa fi fost mai putin dramatice, cum o dau de inteles alte marturii de epoca.
Memoriile lui Gitlis mai evoca un moment legat de lumea muzicala romaneasca: intilnirea sa, intimplatoare, in 1969, cu o tinara violonista, Cornelia Vasile, „la 18-19 ani, un amestec de Giulietta Masina, Ella Fitzgerald si Winston Churchill“. Participanta la Concursul International Jacques Thibaud, Cornelia interpreta Chaconna de Bach, „nu fara greseli, dar se simtea ceva aparte [si] cinta apoi Capriciile de Paganini, iar acolo, nimic de zis: era extraordinara“. Eliminata totusi dupa prima etapa a concursului, Gitlis decidea sa o incurajeze personal, oferindu-i intii sa apara alaturi de el intr-o emisiune populara a televiziunii franceze si apoi sa-i dea lectii gratuite. Empatia a mers pina la a o invita si a-i gasi un sponsor la cursurile master date de violonist la Mozarteum, in timpul Festivalului de la Salzburg.
„Cornelia se dezvolta de o maniera extraordinara. […] La Salzburg, luam masa uneori impreuna, Abbado, Maderna, prietenii mei, elevii mei, Cornelia si cu mine. In principiu, un muzician, dupa o masa copioasa, nu poate cinta. Dar, daca i se spunea Corneliei, care tocmai mincase trei fripturi, cinci prajituri, stropite cu mai multe cafele: «Cornelia, cinta ceva», ea apuca vioara si cinta citeva Capricii de Paganini, ca si cum ar fi intors niste carti de joc. Cornelia nu era nici smintita, nici idioata, poate doar putin sireata si plina de poezie. Avea multe defecte tehnice, dar si geniul viorii.“ Cornelia Vasile si-a trait atunci momentul de glorie, uimind pe toata lumea in concertul dat de cei mai buni studenti, la care au asistat importantii critici muzicali de la „Wiener Kurier“ si „Süddeutsche Zeitung“.
Rezultatul a fost la prima vedere exceptional, un contract pentru un disc LP, in prestigioasa colectie „Debut“, la Deutsche Grammophon si o scurta perioada de glorie traita la Hamburg. Pe termen lung, Cornelia Vasile avea sa esueze insa, abandonind usuratec lectiile oferite de Gitlis si disparind ulterior de pe scena. Un articol publicat in 2010, in revista britanica „The Strad“, vorbeste chiar de un sfirsit tragic, inceput, se pare, cu o tentativa de sinucidere dupa o runda pierduta, in 1973, la Concursul Paganini de la Genova. Ivry Gitlis nu pare sa fie la curent cu cele petrecute, rezumate in „The Strad“ astfel: „Este extrem de dificil de gasit vreo informatie despre Cornelia Vasile. […] Se pare ca s-a intors in Germania, unde au circulat zvonuri ca si-ar fi luat, acolo, viata…“. Nu am gasit nici eu informatii suplimentare. O violonista a unui singur disc si ma intreb daca in arhivele radio se mai pastreaza ceva din prestatiile ei in Romania…
*Ivry Gitlis, L’ame et la corde. Buchet•Chastel (Libella), Paris 2013, 308 p.