Numele cineastei Adina Pintilie, curator al programelor de filme straine, e o garantie ca selectia e facuta cu atentie si strategic, favorizind abordarile inovative. Festivalul il are pe Peter Greenaway director onorific, iar in acest an l-a avut pe Terry Gilliam invitat de onoare, acesta deschizind editia, in 11 decembrie, cu The Zero Theorem, filmat anul trecut in Romania si prezentat la Venetia. BIEFF s-a incheiat in 15 decembrie cu un film austriac, Shirley: Visions of Reality, de Gustav Deutsch, a carui premiera a avut loc la Berlinala in 2012. Acesta a pus punctul sus in sensul ca a incheiat editia in forta, lasindu-i pe spectatori intr-o zeama destul de schizoida. Bazat pe 13 tablouri ale pictorului american Edward Hopper, filmul o urmareste pe Shirley, o actrita americana fictiva, de-a lungul mai multor epoci (din anii ’30 pina in anii ’60). Impecabile vizual, cele 93 de minute nu au nimic realist, desi exista permanente ancore in evenimentele epocilor, iar Shirley e o „femeie eliberata“. Ele introduc spectatorul intr-un pliu aflat intre realitate si arta. Magia filmului nu vine numai din crearea unui tablou vivant perfect si din infuzarea lui cu viata, dar si din felul cum tablouri diferite sint puse in relatie si in context.
Si un film inteligent despre identitate
Festivalul a avut ca de obicei, pe linga sectiunea competitiva, alte sectiuni parelele: filme din sectiunea Quinzaine des Réalisateurs a Festivalului de la Cannes, din selectia Festivalului International de Film Documentar din Amsterdam (IDFA) sau din selectia Festivalului de la Oberhausen, filme olandeze despre dans, filme experimentale romanesti, o selectie a celor mai bune scurtmetraje portugheze recente, precum si o selectie cu „la crème de la crème“ – filme premiate la mari feastivaluri in acest an (Berlin, Venetia, Locarno, Oberhausen etc.).
Din aceasta ultima sectiune, Golden Shorts, face parte unul dintre cele mai inteligente si ambigue filme despre identitate in general si identitate sexuala in particular. Se numeste Undress Me si e semnat de tinarul cineast suedez Victor Lindgren. Povestea are nevoie de 15 minute si se deschide cu un el si o ea, ale caror fete sint cadrate in gros-plan si despre care aflam destul de repede ca s-au agatat in bar. Tensiunea erotica e palpabila (de asta e si camera atit de aproape), de aceea decid sa plece din circiuma. Filmul nu ajunge nici la jumatate cind Han afla ca Mikaela e, de fapt, un el care a suferit o operatie de schimbare de sex. Desi rasucirea incepuse destul de devreme si destul de abrupt („Esti bolnava? De ce ai vocea asa groasa?“, o intrebase pe Mikaela in bar), scenariul e mai inteligent decit atit pentru ca, de pilda, comportamentul barbatului devine mai relaxat cind afla ca cea cu care dorea sa se culce e un fost barbat. Deci ii spune sa-l astepte ca vrea sa urineze, ceea ce si face pe strada, trei metri mai incolo, dar suspansul nu dispare odata ce cartile au fost intoarse pe fata. Atractia sexuala nu se resoarbe, ci continua sa avanseze si sa bata ritmic in retragere, iar ceea ce o face sa aiba aceasta miscare sint curiozitatea, prejudecatile, orizontul de asteptare. Cei doi nu vor sfirsi prin a face sex, dar intimitatea la care ajung va fi suficient de mare cit sa le dea sentimentul ca au aflat ceva despre celalalt. Poate e urit ce spun, dar m-am chinuit sa aflu daca Jana Bringlöv Ekspong, interpreta care e si co-scenarista, e femeie sau daca a fost barbat, si n-am reusit. Poate ca nimeni nu vrea sa se lege de acest amanunt incorect politic. In fond, ce conteaza din moment ce ambiguitatea ramine intacta. Asa cum Shirley: Visions of Reality te face sa palpezi granita blurata dintre realitate si arta, Undress Me te face sa te intrebi ce ne defineste identitatea si ce ne atrage la celalalt.