Un tenor popular si in lumea operei romane, gratie cuplului pe care il formeaza pe scena si in viata privata cu soprana Angela Gheorghiu. Daca pentru iesirile ei impotriva ziaristilor britanici, din timp in timp, acestia au poreclit-o, alintind-o ironic, „Draculet”, Alagna ar putea fi acum botezat si el Draculea. Ceea ce s-a intimplat merita insa explicatii. Fiindca in sistemul democratic al operei, asa cum o arata colectii intregi de interjectii si vociferari impotriva unor cintareti, inregistrate pe disc, un solist nu se lupta cu opera in sine, nu are dreptul sa opreasca trenul in mers, fiindca s-a suparat pe calatori.
Pentru cei care nu stiu, cum o explica Philip Gosset in Divas and Scholars*, o exegeza excelenta recent aparuta a interpretarii operei italiene, asa-numitii loggionisti sint melomanii care ocupa locurile de la galeria cea mai de sus a operei italiene, loggione, adevaratii „cunoscatori”, iubitori de opera. A cistiga aprobarea lor este considerat absolut necesar pentru succesul unui solist in Italia. In plus, se spune, este vorba de o categorie dintre cele mai conservatoare a publicului de opera, care se opune, vociferind, la orice modificare stilistica sau textuala a muzicii pe care o cunosc prea bine. Unul din ultimele scandaluri inventariate de la Scala s-a petrecut in anul 2000, cind tenorul Salvatore Licitra nu a reusit sa cinte un do de sus in Trubadurul, din loggione auzindu-se strigate: „Rusine, rusine”.
Marturiile strinse de diversi ziaristi sugereaza ca Roberto Alagna a pacatuit prin… trufie. E adevarat ca tenorul avea de ce sa fie nemultumit, fiindca toate cronicile italiene s-au concentrat pe punerea in scena a lui Franco Zeffirelli, fara exces de laude pentru cei doi principali solisti, Violeta Urmana si Alagna. Mai mult, intrebat ce semnificatie ar da unor vociferari din sala, Alagna a declarat ca ar considera ca publicul „nu il merita”. Alagna, platit pentru fiecare spectacol cu circa 13 mii de dolari, dupa propria declaratie, plus restul de beneficii anexe, a recoltat ceea ce a semanat.
Tenorul nu s-a grabit sa dea semne de prezenta pentru al doilea spectacol, facindu-l pe Stephane Lissner, intendentul operei, sa-i cheme de acasa dublura, pe simpaticul Antonello Palombi. Acesta a iesit in scena in bluginsi, imediat dupa refuzul lui Alagna de a mai cinta, si a primit ovatii la sfirsitul operei.
Nici Alagna, nici Angela Gheorghiu, care tocmai a anuntat ca se retrage din productia de anul viitor cu Don Carlos de la Covent Garden, nu sint la primul lor diferend cu marile opere ale lumii. Alagna, dupa propriile declaratii, se considera „un perfectionist filosof”, dar ma indoiesc ca reflectiile lui sint mai mult decit o pledoarie pro domo. Fiindca, dupa el, „Aida este o opera intimista si fara discutie este gresit sa fie intotdeauna privilegiat calibrul vocal in raport cu calitatea interpretarii”. Radames ar fi un „personaj subtil”, iar „faimoasa Celeste Aida este o arie pe care si-o cinta lui insusi, nu o arie de parada”. In acelasi interviu pe care il dadea vara trecuta revistei „Diapason”, Alagna atingea in treacat foarte critic dirijorii de opera care „au pierdut aceasta cultura a acompaniamentului, aceasta arta de a face din orchestra o caseta de bijuterii in care sa fie pus in valoare interpretul”. In ce-l priveste, anunta el, va persista „in intentia de a reinnoi traditia tenorului liric, aceea a lui sBeniaminot Gigli, sGeorgest Thill, sHelget Rosvaenge, carora nu li se limita a priori repertoriul”.
Cit de departe e Roberto Alagna de Gigli nu e greu de intrevazut ascultind un simplu disc, dar daca ar privi mai aproape de el i-ar putea vedea bine pe cei care, cu modestie, pentru a nu mai vorbi de calitati vocale, ii iau treptat locul, un Rolando Villazon sau un Juan Diego Florez.
* Philip Gosset, Divas and Scholars. Performing Italian Opera, The University of Chicago Press, Chicago, Londra, 2006