You’ve Got Mail, vazut cu toate elementele vitale la o aruncatura de deget: patura, pisica, semintele, tigarile, ciocolata. (Ma bucur ca au pus beculete in oras. Se aprind ele toate odata?). Documentarele de razboi de pe Discovery Civilisation, care din pricina memoriei mi se par tot altele. Caci agresivitatea trebuie arsa, iar sfirsitul anului, se stie, e un compost de nemultumiri, regrete, plictiseli tasate.
Sau mai bine ar merge un kitsch de cursa lunga, Barbierul din Siberia, cu amplitudine larga, dens precum ceaiul fierbinte cu miere baut in iarna vrajbei noastre, telenovela cu aroma de carte – nu, imi place, mi se face dor de el ca de o persoana.
Sau ceva mai usor: Love Actually care incepe, deconectant, cu o inmormintare, dar continua cu mai multe lovestory-uri, Craciunul fiind pentru personaje declansatorul, provocarea, scuza sau alibiul.
Fiindca avem un numar recapitulativ, o sa fac mai ales o listuta cu filmele care au rulat anul asta la noi si pe care mi-a facut placere sa le vad, si am sa va scutesc si de colindul de taiat venele Silent Night, tot in interpretarea inegalabilului Damien Rice. Deci tragem linie si adunam scorul cu motivele.
Fara nici un fel de ordine, doar cea a numarului de spectatori:
- Epoca de gheata 2: Dezghetul/ Ice Age 2: The Meltdown de Carlos Saldanha – pentru ca „euforia dezastrului” si iubirea sint de nedespartit. (Am vazut recent documentarul An Inconvenient Truth, cu Al Gore „in rolul principal”, si sa stiti ca au un miez comun.)
- Miami Vice – pentru modelul cu care e tricotat, pentru textura lui poroasa, metalica, definitorie deja pentru stilul lui Michael Mann.
- Garfield 2 – ei, na, cum de ce?
- Omul din interior/ Inside Man de Spike Lee – pentru precizia regiei, pentru ritmul lui de ceasornic, pentru Clive Owen, dar si pentru reverenta facuta lui Dog Day Afternoon.
- Crash, Povestiri din LA/ Crash de Paul Haggis – pentru scriitura lui minutioasa si mai ales pentru felul in care demonstreaza, prin scriitura, ca tot ce facem modifica destinul celorlalti.
- A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu – pentru umorul lui destept si trist, pentru (auto)ironia lui blinda si intelegatoare fata de „romanasii nostri”, dar si pentru perceptia inteleapta a mersului istoriei.
- Syriana de Stephen Gaghan – pentru judecata lui masculina asupra realitatii, pentru densitatea documentarii, pentru seriozitatea abordarii cinematografului politic asa cum se facea el in anii ’70, de ce nu, si pentru George Clooney.
- Volver – pentru ca femeile sint la Pedro Almodovar deja un regn, pentru ca isterice, fantomatice, criminale, violate, muribunde sau deja/ fals moarte, ele alcatuiesc umar in umar patul ala de frunze care ingrasa pamintul.
- Doamna din apa/ Lady in the Water de M. Night Shyamalan – pentru ca in spatele basmului kitchios se afla o lume pe care majoritatea si-o refuza.
- Zborul United 93/ United 93 de Paul Greengrass – pentru ca nu vad alt film „artistic” despre atacurile teroriste de la 11 Septembrie care sa poata fi realizat intr-o maniera mai onesta si mai cutremuratoare. Nici macar o sprinceana ridicata spre spectator.
- Flori frinte/ Broken Flowers de Jim Jarmusch – pentru gratia cu care vorbeste despre ratare.
- Dovada/ Proof de John Madden – pentru ca trateaza si pentru cum trateaza inteligent, elaborat intr-un scenariu care sta ca lingurita in cafeaua cu prea mult zahar, tema increderii. Unde se duce cind se duce? Scriam tot aici.
- Hirtia va fi albastra de Radu Muntean – pentru ca e cel mai onest, mai firesc si mai adevarat film despre decembrie ’89 de pina acum.
- Marele alb/ The Big White de Mark Mylod – pentru ca, desi e din afara sistemului, nu-si face un titlu de glorie si evita gratios marotele filmului independent; pentru interpretarile actoricesti de rezistenta; pentru intelegerea naturii umane.
- Ascuns/ Cache de Michael Haneke – pentru cum recontextualizeaza rolul aparatului de filmat, facind din el un actor si chestionindu-i pozitia.
- Si inima mi se opri in loc/ De battre mon coeur c’est arrete de Jacques Audiard – pentru ca in exterior un noir urban, rau, iar pe dinauntru un film delicat despre un om care descopera la timp pedalele salvarii.
- Luni dimineata/ Lundi matin de Otar Iosseliani – pentru ca nu vorbeste despre mare lucru, dar vorbeste despre mari lucruri; pentru usuratatea lui grava.
- Drumul spre Guantanamo/ The Road to Guantanamo de Michael Winterbottom si Mat Whitecross – pentru mesajul lui politic, dar si pentru cum inoveaza in cimpul alunecos al docu-fictiunii.
- Marie-Antoinette de Sofia Coppola – pentru ca e aproape de nepovestit, pentru ca e plin de substanta volatila, pentru ca e unul dintre cele mai originale filme ale anului.