Dar ce sa spun eu despre tine? Adica eu sa vorbesc cu altii, iar tu? Tu sa stai simbata dimineata pe scaun, sa sune interfonul, sa dai fuga sa deschizi, sa cobori la cutie, sa urci cu liftul (ce mai spune Grisa Turuila?), sa deschizi ziarul si sa ne gasesti acolo chenar linga chenar, niste invitati care nu stiu unul de altul, si ce dimineata geroasa!, si tu in vreun interviu central, si vorbind fiecare pe vocea lui? Criticul despre carti, prietenii despre prieteni, ne-plantele despre ne-animale? De opt zile ma foiesc fara sa pot scrie un rind. Fiindca, orice-as incepe sa zic, ajung tot in acelasi loc: prea intim si prea contradictoriu. Pricep ca „intim si contradictoriu“ chiar este singura cale cind vine vorba de tine; dar priceputul nu ma incalzeste cu nimic. Nu am nimic de povestit altora. Asa ca ma plimb prin Cismigiu aminind inca o zi, si inca o zi, se schimba si foaia din calendar, si eu tot asa. Astazi pe la prinz, privind la draperiile de turturi care orneaza de sus pina jos toate etajele cladirii de linga posta, s-a luminat.
Bineinteles, C., ca nu poate sa fie decit tot o scrisoare. Sa-ti scriu despre frunze, sapte ani de frunze mari de catalpa rulate seara de seara, legate cu firisoare de iarba, cu tulpini de rubarba, mai amare, mai dulci, mai finute, mai groase, mai intregi sau mai zdrentuite, chinuite sau vesele, obosite, stoarse, picurate, tocite, rupte de-a dreptul, nerabdatoare toate, nesabuite toate, pentru copil, pentru tata, pentru prieten, pentru cititor si pentru scriitor, pentru model si anti-model, teancuri de frunze adunate intr-o casa de abur suspendata intre orase si virste, mii de o parte si mai multe mii de cealalta.
Iar in jumatate din anii astia au curs Diablogurile de aici, 137 de saptamini, si un basm, si poate niste castane. Si luni de tacere, si frunze din nou, si zile de tacere din nou. Si vor urma ani, cine stie citi, cine stie cum, poate doar taceri stivuite, pasi de sub frunze. Iar cind spun „ani“ cu figura asta a mea atit de ingrozitor de obosita, te vad zimbind ca in alta dupa-amiaza si ma opresc, ani – nu mai ride!
Risul asta seamana cu cel de cind iti spuneam taci, tu nu intelegi ca este foarte posibil sa traiesti mai mult decit mine? Rideai ca gidilat acasa, acolo, iar risul tau incuraja dincoace de munti explicatiile, detalierea. Pai, sigur, daca tu vei ajunge la 83, sa zicem, doar nu-i exagerat – nu, nu-i deloc exagerat, ma ajutai – iar eu in acelasi an, pe la un credibil 53, fac un atac – nu-i exagerat, nu-i asa? nu-i – vezi, chiar e posibil sa mai traiesti inca niste ani buni dupa mine. Si rideai strengareste! Pina cind, hei, ma revoltam, in fond de ce rizi tu asa, adica te bucuri ca mor? Hei, stai asa, tu chiar te bucuri ca mor?
Odata cineva a pus pe caruselul cu prostii o poza cu tine rizind, iar comentariul era uite raritatea, ride E.B. M-am mirat, te stiam aproape numai rizind. Asa mi te amintesc, un ris viu inramat, cu o reclama dedesubt. Ajutati copiii din Africa, chestii din astea. N-ajutam nici pe naiba, abia ne tiram cozile europene. Dar ce mai rideam, macar ca era numai un exercitiu de alungat spaime.
Si-mi mai amintesc foarte viu seara aceea de la Sibiu, una dintre serile colocviilor Transilvania din 2012, cind am pornit-o spre centru, si deodata ne-am trezit intr-un fluviu de oameni, iar piata era sufocata de-un tirg, ceva ingrozitor, un bilci urias, un festival al bilciurilor – acolo, si daca ridici un deget se numeste festival –, abia se mai putea inainta de atitea tiribombe si masinute, caluti si michimausi si familii asurzitor de fericite, de-mi venea sa urlu, si pesemne ca urlam aratind inainte: Acolo, acolo, sub turn, acolo trebuie sa ajungem! Si toti ceilalti erau in urma, in camera alba unde aveam sa mergem si noi in ultima seara, mi-o amintesc ca pe-o sala de disectie, atita tin minte, ca era ceva faianta alba, ceva durere. Dar atunci ne chinuiam sa mergem inainte, inainte, spre crama cu spinari de mielusei inocenti pe spatarele scaunelor, sa ne incalzeasca noua spinarile noastre. Asta imi amintesc, tiribombele aiuritoare, inaintarea chinuita, necesitatea de a urla ceea ce trebuia soptit. Tiribombe, multimi, obstacole, basme moderne. Uneori am impresia ca-n absolut fiecare clipa acelasi festival aiuritor ne asurzeste si orbeste pe toti, unii-s deja prinsi, altii zadarnic mai cinta pe margini.
Asa ca tai de aici paragraful cu patratel, cu copaci suspendind casute pentru pasari, cu Melcucul, Casiopeea, cu pinguinii verilor albastre, cu plicuri burdihanoase de-si luxau postaritele labutele deloc delicate, cu semne de carte si insemnari cu creionul pe margini, si oglinzi si ferestre si stea, si liliacul din primavara trecuta, si tirguri de carte asemanatoare cu bilciul – cel din aceeasi toamna, cind te fugarea o reporterita ca sa-i spui totul despre prietenii festivalului bilciurilor, sigur fugareste si acum pe cineva undeva – si un bandaj cu banii cersetorului, pierdut pe o zebra la gara, si semaforul rosu, intre un sat si vreun altul, seara tirziu, cine stie pe unde, poate niciodata niciunde.
C.