Boxele prafuite, marca Jazz, made by Tehnoton 1989, revarsa un Blues la prima vedere (dar nu pentru intiia data), din albumul Prins in trafic, al chitaristului care isi etala in 1999, descatusat & solitar, imensul talent si infinita-i modestie. In camera ticsita de carti, reviste, discuri, casete, benzi ORWO tot mai rar rulate pe magnetofonul Rostov, achizitionat cu spaga & interventii la "ministrul comertului judetean" de odinioara, resoul imprastie caldura-i violenta, inrosind aerul impregnat de aburii tescovinei, recent extrasa pe teava alambicului. E poate ultima, de la anul sa vezi ca ne impiedica UEdiotii sa facem...
– Pai, atunci pornim revolutia adevarata! – replica amicul, retraind, deja ritual in decembrie, amintirea „rivaliutiei” ce i-a spart casnicia. (De fapt, stie si el, s-au poticnit la primul prag, cel de un an, unde multe cupluri se trezesc, realizind pripeala…)
Cine iubeste si lasa curge ca o ploaie de napalm, ca un viscol de noiembrie, precum acela din 1986, cind amicul si-a cunoscut viitoarea fosta sotie, in scoala de tara unde amindoi isi efectuau anii de stagiatura ca profesori, unul sperind la o catedra oraseneasca (a si vazut-o; ba, re-casatorindu-se cu atentie, a obtinut mai mult chiar), celalalt visind la un conac rural, si-un fel de boierie ca-n prozele rusesti… (Iubite nu numai de maestrul Emil Brumaru!)
George Baicea isi trateaza chitara ca pe-o iubita scoasa din izba si noroi. Nu de putine ori el se „deda” la meticuloase si migaloase restaurari de instrumente, cu pasiunea si competenta unui lutier cremonez din veacul al XVIII-lea. Iar cind il „apuca damblaua” sa cinte, in vreun concert deloc simandicos, nu are limita in exprimare! De aceea cred ca partea cea mai valoroasa a muzicii lui este ceea ce inca n-a editat pe disc, si anume concertele! Baicea face parte din categoria muzicienilor care traiesc bine in familie si complet pe scena. Din genul acesta de artisti, nu studioul scoate, cum se zice, untul! Ci mica scena de club, alaturi cu prieteni si cunoscuti, fum de tigari si bere ieftina, femei trecute de primul avort si barbati inca suferinzi la al treilea divort, cu patroni gata sa dea faliment, mindri ca au finantat mini-festival de blues, cu familisti de cursa lunga scapati la fintina casei fara felinar rosu, toti strinsi te miri de unde si vrajiti de sunetul distilat fara scazamint.
Varianta extinsa Cine iubeste si lasa il face pe amicul meu sa pluteasca mai sus decit piesa intitulata chiar Atunci cind plutesc. – E ca anul meu de casnicie! – spune, si toarna alt pahar pe linga muraturile insatiabile: gogonele, hrean, castraveciori si telina. Conopida o refuza, amintindu-i de „fosta”, gogosari n-a gasit. A implinit nu demult 45 de ani, e un tip sportiv, desi greutatea si alura indica pescarul, iar ochelarii de vedere, cu lentile fumurii, pacalesc asupra ocupatiei. Se tunde scurt, ca sa-si mascheze inceputul de calvitie. Fumeaza uneori trabuc, imaginindu-se in – explicabil! – Cuba. La fereastra casei a sadit chiar o trestie, cica provenita din insula lui Fidel, unde nici unul dintre noi doi n-o sa ajunga vreodata…
— Baicea e bluesman! – raspund, cu siguranta publicistului ametit de bautura, nu de box-office. — Da, zice amicul, Blues la prima vedere este cea mai reusita piesa de gen, de la noi… — Nu acolo e „dovada”, ci-n piesa dinainte — „Acasa la mine”… cind sotia zice: „Hai, George, la masa!”, el raspunde: „Imediat!”. Crezi ca asa face un rocker? Ala nici insurat n-ar fi… — Ala puteam sa fiu eu… – suride, ambiguu, amicul, si mai toarna un pahar…