Ion Barbu fiind un mare artist, si nebunia lui este pe masura. La Bastilia, in prima jumatate de ora, am uitat complet de cartile ce stateau cuminti, aliniate pe rafturi, intr-o ordine tematica. Literatura iesise dintre coperti si de sub ISBN-ul care o lega de un volum sau altul. Eliberata de orice constrangere tipografica si comerciala, ea s-a lasat purtata de viziunea artistului care, sub ochii nostri rotunjiti a mirare, chiar asta facea: o elibera.
Caderea Bastiliei? Mai exact ar fi sa spun ca din balonul artei lui Barbu & co fusese aruncat tot lestul conformismului si al reductionismului cu care, vrand-nevrand, lucram in intelegerea si comentarea literaturii. Un critic nu poate face abstractie de acest balast al mediocritatii si veleitarismului ce inconjoara (si uneori asfixiaza) valorile literare. Dar un artist poate. Ion Barbu a ignorat cu superbie artistica massa de grafomani si si-a facut la Bastilia, sus, sus de tot, Dream Team-ul sau literar.
Echipa de 11 este insotita, pe alt perete, de arbitri: unul central, cu fluierul in mana (Calinescu) si doi tusieri, de-a dreapta si de-a stanga lui (Maiorescu, Lovinescu). Nitel mai incolo, un desen alungit pe verticala il reprezinta pe Poetul national, cu un tricou de fotbalist pe care sunt trecute toate numerele, de la 1 la 11, ale echipei de alaturi. Eminescu este Sinteza, in conceptia lui Barbu; si Sinteza, in aceeasi viziune artistica, are parul la spate aranjat juvenil-smechereste, ca altadata blondul teribil Raducioiu, varful Nationalei.
Sa revenim la Dream Team si sa observam arta cu care, din cateva detalii grafice, Ion Barbu perforeaza istoria literara si isi contureaza jucatorii.
Caragiale, primul din stanga, poarta numarul 10 pe tricou si tine la spate un baston de burghez conducator de joc. El este Seful, capitanul de echipa. E c-un cap peste toti ceilalti, iar picioarele, acoperite de niste pantaloni galben-vargati, sunt dispuse in V. De la Victorie. „Cu Caragiale-n frunte, vom avea victorii multe!“ iti vine sa scandezi, gandindu-te la mai scundul Hagi si la performantele echipei sale. „Generatia de aur“ a lui Hagi poate figura ca epoca marilor clasici.
Langa Caragiale e Gellu Naum, cu numarul 1, al portarului inalt (cum se poarta) si disciplinat. E singurul din aceasta echipa atat de originala care isi tine bratele aliniate pe langa corp si are acea atitudine solemna de la ascultarea imnului. Ironia lui Ion Barbu este sclipitoare: suprarealistul e singurul „disciplinat“ intr-un team de scriitori zvapaiati.
Cioran, in dreapta lui Naum, se scarpina-n cap, ca un sceptic care nu-si poate refuza indoiala. Parul lui e cioranian; si de asemenea jambierele, trase atent pe fiecare picior, intrucat Cioran era cochet.
Langa el, Nichita Stanescu e fabulos de nichitastanescian. Frizura e a lui; si de asemenea felul cas in care sta, cu umarul stang impins in sus. Are pe tricou numarul 8, numarul lui Balaci, al playmaker-ului; iar picioarele, pe care se sprijina perfect, sunt doua sticle de tarie.
Arghezi, langa el, este slab si uscat, sprijinit intr-un baston care in orice clipa poate lua directia testei adversarului. Are bine cunoscuta basca si la spate, in mana dreapta, doua cirese din cele pe care le vindea la Martisor, pe cand era interzis.
Si Creanga, langa el, cu acoperamant bisericesc pe cap, tine la spate o cruce, ca s-o scoata la momentul potrivit impotriva boaitelor fatarnice ale Bisericii oficiale si afurisitoare. Hai sa vedem (pare a spune fundasul Creanga, cu alura de Bumbescu): care e mai afurisit si mai rezistent dintre noi?
La Ion Barbu, tizul glorios al artistului nostru, fantezia celui de-al doilea Barbu se organizeaza in detalii „realiste“ aproape insesizabile. Radical din noua e ceva ce poate descoperi orice elev. Dar jucatorul purtand pe tricou rezultatul operatiei este singurul la care, sub fese, se poate observa ceva cu greutate specifica: faimoasele cojones care au facut din Barbu intaiul un polemist temut si un crai neintrecut.
Diferenta fata de Preda, de langa el, este marcanta. Jucatorul cu numarul doi e si aici omul venit de la tara, viguros si ambitios, cu o jambiera cazuta pentru a dezgoli un piciorong paros; si cu gestul lui Nadal de a se scarpina-n fund inaintea momentelor decisive.
Minulescu si (ultimul din dreapta) Macedonski sunt insa aranjati din cap pana-n picioare, cu pantofiori eleganti. Minulescu este de-a dreptul cool – si extrem de relaxat. Macedonski, singurul cu mainile tinute in fata, isi protejeaza (pro)creatia ca la o lovitura libera a echipei adverse. Bietul Macedonski a avut destui adversari la viata lui…
Intre ei sta Eliade, cu mainile tinute filozofic la spate, fara jambiere si cu picioarele goale (doar a fost in India); si cu o pipa din care fumul iese ca o cruciulita.
La Bastilia, birjar, la Bastilia!…