Cind totusi premierul isi permite sa afirme asa ceva, nu putem sa ne gindim cu totii decit fie ca a luat-o razna, fie ca se bazeaza pe lucruri la care noi nu avem acces. Sa fie oare vorba despre o promisiune venita dinspre vest, de la colegii liberali europeni care nu inghit comicariile gen PLD si nici alunecarile dinspre o "internationala" spre alta?
Sa fie oare vorba despre o intelegere ferma cu PSD-ul nedoritor de anticipate? Sa fie oare, in fine, vorba despre o impacare subterana cu un presedinte Basescu ce parea, pina de curind, a-si fi facut un tel din plecarea lui Tariceanu de la Palatul Victoria?
Intr-o masura mai mare sau mai mica, cu toate rezervele de rigoare, fiecare dintre variante ar putea fi valabila. Dar e de observat aici ca, in cazul unor promisiuni europene sau al unor intelegeri neaose, Calin Popescu Tariceanu ar fi facut o grava eroare sa-si arate public siguranta, sa isi sugereze deci in felul acesta „spatele” politic. O asemenea inabilitate i-ar fi mai degraba caracteristica unui alt personaj, ceva mai latifundiar si mai expansiv, nu unui premier care, pina acum, a facut multe eforturi sa-si pastreze imaginea in zona echilibrului politic si-a elegantei.
Declaratia primului-ministru nu pare a fi insa una hazardata si atit. Fie si pentru faptul ca i-a cerut timp special moderatorului emisiunii pentru a o face, afirmatia lui Tariceanu pare a fi fost pregatita, special gindita, special rostita. Si, mai ales, tocmai prin asta, pare a nu se baza defel pe nici una dintre mai sus amintitele variante. Tocmai faptul ca a ales sa spuna asa ceva, ba chiar sa promita ca va sta la Palatul Victoria cel putin inca un an, ma face sa cred ca premierul Tariceanu si-a propus, alaturi de colegii liberali, sa joace la cacealma. Asumindu-si, fireste, riscul aferent.
Cistigul imediat al domnului prim- ministru este ca, pentru prima oara, arata o siguranta care nu poate fi ignorata. Pe termen lung insa, profitul ar putea fi unul exceptional: in cazul in care intr-adevar va reusi sa reziste macar inca un an in fruntea guvernului, Calin Popescu Tariceanu ar fi cistigatorul dinainte anuntat al unei lupte cu presedintele ce parea a avea un cu totul alt invingator. Altfel spus, primul-ministru, prin declaratia de luni seara, i-a aruncat o manusa presedintelui. Duelul se anunta spectaculos si, pentru intiia oara in mod explicit, unul direct. Dispar intermediarii. Cei doi luptatori pot cobori in arena. Martori sintem noi, romanii, adica acei spectatori care se transforma, periodic, in electorat si pot decide. Daca primul-ministru va rezista asa cum a promis, sintem de pe acum invitati sa acceptam ca numai el poate fi declarat invingator.
Riscul e mare, spuneam. Pentru ca, mai ales in urma unei asemenea sigurante afisate, daca va fi inlaturat, lui Calin Popescu Tariceanu ii mai ramin putine sanse de a exista ca om politic. Sustinindu-si atit de ferm si de explicit dorinta politica, aceea de a ramine in fruntea guvernului, premierul nu-si va mai putea explica altfel o eventuala demisie decit in termeni de infringere absoluta. Iar un om politic infrint fie si o singura data, vezi cazul fostului presedinte Emil Constantinescu, nu mai are altceva de facut decit sa se retraga in anonimat si, eventual, sa-si depene memoriile politice pe vreun OTV.
Anul 2007 incepe deci cu o provocare politica spectaculoasa. Urmarile ei le vom afla in lunile ce vor urma. Semnalul insa e dat: liberalii intra, la rindu-le, in joc. Relativa pasivitate de pina acum va fi data uitarii. Totul sau nimic. Suna a curaj, a barbatie asumata. Dar suna destul de mult si a disperare. Or, in politica, disperarea e la rindul ei un semnal. Si nicidecum unul pozitiv.