Tiganca cu pricina se numeste Cristina si e interpretata de o actrita din Israel cu sange marocan, Moran Atias, care aparuse in 2004 si in Crash. Cristina il agata intr-un bar din Roma pe Sean (Adrien Brody), un american in costum care pare sa aiba bani pentru ca ii ia de baut. Tiganca face pe inaccesibila si, desi chelnerul (Riccardo Scamarcio) se poarta urat cu ea (italian fiind, ma intelegi), americanul inghite istoria cu fetita rapita pentru care mama trebuie sa plateasca 500 de euro si se arata dispus sa ajute. Dar pe urma se dovedeste ca cei 500 de euro pe care americanul ii ofera sunt exact cei pe care tiganca ii uitase in bar. Salvatorul devine hot in aceasta poveste cu talc despre prejudecati contemporane si relatii interumane construite in ciuda lor. Sunt trei astfel de povesti care alcatuiesc filmul, iar scenariul e mult prea incalcit pentru a ajunge din urma elasticitatea, timing-ul si emotia din Crash-Povesti din LA. Stiam si ne asteptam la niste istorii in care adevarul basculeaza in altceva, dar la final rezultatul intretaierii celor trei povesti aduce prea putine satisfactii fata de efortul intelectual depus.
Sunt cateva detalii care leaga povestile intre ele si, desi acest lucru e aproape imposibil, exista o logica destul de schioapa si de facila care la final explica tot – ce e cu nenumaratele buchete de flori care apar in doua camere de hotel, cu foaia de hartie cu o adresa care apare, la fel, in doua camere de hotel din doua orase diferite s.a.m.d. Faptul ca actiunea se desfasoara in Paris, New York si Roma si ca montajul ne prezinta povestile intretaiat, ca si cum ar avea loc in acelasi timp, e elementul care ne deruteaza de la a afla sensul din prima. Filmul ofera totusi cateva – putine – satisfactii. Una dintre ele e relatia dintre scriitorul celebru interpretat de Liam Neeson (inca dezirabil la 62 de ani) si tanara lui amanta (Olivia Wilde). Cei doi se intalnesc in Paris si petrec cateva zile intr-un hotel scump unde scriitorul incearca sa lege noul roman, desi editorul e de parere ca si-a pierdut suflul. Alchimia dintre actori face relatia si mai interesanta decat o imaginase Haggis pe hartie si in trena (sau avanpremiera) viziunii auctoriale, relatia dintre cei doi va constitui sursa de inspiratie, cea care ii va readuce scriitorului suflul pierdut. El va fi trait pentru scrisul lui, distrugand prin asta realitatea pentru ca nu pare sa-i pese de faptul ca, odata aparut romanul, iubita va primi in mod public un cutit in spinare. Pacat ca scenaristul Haggis si-a prins urechile in malaxorul creatiei si ca n-a mai scuturat povestea de elemente inutile, astfel incat s-o faca mai fluenta. De aici satisfactia de a fi vazut o opera in santier care ii va da spectatorului cu burta plina de popcorn ceva in plus de digerat. Toate cele trei povesti par neterminate – cea cu tiganca e si cea mai neconvingatoare pentru ca Haggis baga la inaintare love story-ul care e foarte putin credibil in aceasta poveste. E ca si cum personajul lui Brody ar putea trisa prefacandu-se indragostit, desi noi tot timpul o suspectam (normal!) pe femeia roma ca actioneaza inauntrul scenariului dictat de pestele ei. Oricum, si din acest joc despre cine face pe cine Haggis ar fi trebuit sa profite mult mai mult, sa ne faca sa ne indoim in permanenta si pana in ultima clipa de sinceritatea eroilor – in loc sa-i puna, ca in orice romance de doi lei, sa se indragosteasca.
In fine, partea cu Mila Kunis si James Franco e prea putin dezvoltata si e mai mult un recital Mila Kunis, care nu e o actrita rea. E interesant cum acest film despre scriitura poate deveni el insusi pretext pentru un alt metadiscurs, cel al spectatorului care, nemultumit in mod firesc de ce a vazut, se vede indemnat sa-si faca mai departe propriul lui film. Spor la treaba… si vacanta placuta pentru ca SDC trage pe dreapa pana la toamna!
Dragoste la persoana a treia/Third Person, de Paul Haggis. Cu: Liam Neeson, Olivia Wilde, Mila Kunis, James Franco, Adrien Brody, Moran Atias, Kim Basinger, Maria Bello, Riccardo Scamarcio