Ele au fost proiectate si scrise pe o axa a recuperarii unor adevaruri si traume puse la index in regimul trecut. Adevaruri istorice, la un nivel macro, la scara intregii tari comunizate cu forta, dar si adevaruri omenesti, micro-comunitare, familiale si personale. De asemenea, traume colective si sociale, aparute din „lupta de clasa“ si lichidarea burgheziei; si traume individuale, resimtite si exprimate acut. O suferinta enorma, pe cat de intinsa, pe atat de adanca, a fost inmagazinata in mentalul colectiv, din vremea… colectivizarii si pana la finele epocii de aur ceausist, pentru a iesi la suprafata in anii ’90, prin mijlocirea numeroaselor memorii, jurnale, confesiuni indurerat-violente. Sunt ele, fara exceptie, documente?
Problema esentiala care se pune pentru scrierile testimoniale este cea a onestitatii autorilor-personaje, deopotriva cu integritatea documentara a marturiei lor. Ei abordeaza acelasi interval istoric, aceleasi evenimente majore, uneori aceiasi ani, raportandu-se insa altfel la trecut, spargandu-l in „trecuturi“ proprii, personalizate, care nu seamana intre ele si nu mai recompun the big picture. Cosmetizarea, stilizarea, falsificarea bruta sau rafinata, inventia subtire ori grosiera si, pe de alta parte, ignorarea, „uitarea“ voita, trecerea sub tacere, minimalizarea, negarea distorsioneaza desenul intamplarilor si al faptelor, dupa capriciile subiectivitatii si in sensul pledoariei pro domo. E imposibil sa nu ai un frison cand te gandesti ca, dupa Revolutie, memorii au scris si victimele, si calaii lor.
Simultaneitatea trecutelor si atat de diferitelor experiente este dublata de o simultaneitate a relatarii lor din unghiuri diverse si contradictorii. La limita, experienta de lectura e bulversanta. Intre un sfant care invaluie toata perioada carcerala intr-o lumina a blandetii in suferinta si un scelerat ori o canalie care, non-participativ, la rece, descriu componentele regimului democratiei populare, la cine vom gasi, mai bine precizat, adevarul istoric pe care-l cautam?
Indiferent insa de vocea care il exprima si-l moduleaza, desfasuratorul istoric e unul singur. Dupa al Doilea Razboi Mondial si o scurta perioada de tranzitie catre „o lume mai buna“, incepand cu inceputul lui 1948 si sfarsind cu sfarsitul lui 1989, un Partid unic, impus si sprijinit de sovietici, a controlat in mod absolut viata politica, sociala, economica si culturala a tarii. Dupa „castigarea“ alegerilor (de fapt, fraudarea lor grosolana), acesta a lichidat orice opozitie, transformand cetatenii in simpli pioni ai unei gandiri „revolutionare“ (de fapt, dictatoriale). Toate celelalte partide au fost desfiintate, laolalta cu institutiile consacrate ale democratiei parlamentare. Vechea clasa conducatoare si „tovarasii de drum“ au luat calea detentiei, a exilului sau a mortii. Proprietatea privata a fost distrusa prin nationalizare, colectivizare si cooperativizare. Cultura a fost aliniata, inregimentata, etatizata si centralizata. Invatamantul a fost remodelat dupa criteriile ideologiei unice. Biserica a fost epurata si anihilata, manjita si tolerata. Iar viata fiecarui cetatean al noii republici a fost controlata strict si urmarita prin mijloace specifice, „operative“. La schimbarea comenzii, de la Gheorghiu-Dej la Ceausescu, a existat un scurt interval de liberalizare. Cativa ani doar, in care Romania a rasuflat usurata, pe drumul glorios de la internationalismul sovietic la nationalismul paranoic. Dupa 1971, sub o fata noua, regimul si-a „ascuns“ aceeasi structura totalitara si aceeasi obsesie a controlului absolut.
Vechii comunisti prezinta in memoriile pe care le-au scris dupa 1989 mai putin prezentul ascensiunii lor, compromitator-respingator, si mai mult epoca urmatoare, in care rolul activ l-a preluat „garda nationala“. Din fluxul memorialistic si retorica diaristica lipsesc, ca din intamplare, inchisorile cumplite din anii ’50, teroarea „obsedantului deceniu“, precum si beneficiile obtinute de ei ca slujbasi zelosi ai regimului. Malignitatea acestuia se vede, chipurile, abia mai tarziu, odata cu Ceausescu. Pana atunci, totul este roz, iar daca nu e chiar totul, macar sunt intentii bune, idealuri generoase, mici disidente umflate acum fabulos.
La antipod, noii comunisti, tot mai activi si mai vocali in paralel cu ascensiunea Conducatorului lor, condamna vehement crimele perioadei de sovietizare a tarii, scuzand pe fata politicile criminale ale lui Ceausescu. Acestea sunt vazute ca o compensatie istorica si justificate prin impotrivirea fata de sovietici. Din nou, parcurgem o memorialistica voit sincopata si bine orientata. Comunistii „patrioti“ vad numai abuzurile din anii ’50, nu si omnipotenta Securitatii din deceniile opt si noua. Nu simt frigul din case, nu vad cozile la alimente, n-au aflat de nicaieri despre daramarea bisericilor.