Scriind cuvintele de mai sus, m-a intristat (cum altfel?) trecerea timpului. E un deceniu de cind, cu inconstienta proaspatului amant al unei vechi cocote, am scris 10 legende ale bluesului... Revolutia, mineriadele devin istorie, desi mortii nevinovati nu-si gasesc odihna. Nu stiu ce gust vor fi lasat escrocheriile acelor ani – Caritas, SAFI etc.; n-am pus botul la profit, nici la pierderi. Escrocii de-atunci au azi afaceri legale. De la inaltimea averilor, dau lectii unor indivizi debusolati, hraniti cu "trebuie sa ne dea ceva...“. Pramatiile pot sluji ca exemple la lectia despre economia de piata; dar piata in care ei au prosperat era una fara-de-lege, despre care nu vorbesc niciodata cu min(dr)ie!
…Si cum incepusem: pe la jumatatea anilor ’90 apareau, in reviste muzicale, anunturi de vinzari CD. Nu orice; discuri de blues ale clasicilor genului, destinate unui public restrins si cunoscator. Tipul care oferea asemenea raritati putea fi contactat la un numar telefonic de prin Comanesti, Moinesti sau Onesti. Mi-am inchipuit ca e vorba de-o ruda norocoasa a evreilor din zona, emigrati in SUA. N-am reusit sa perfectez vreo cumparare. Fie nu-l gaseam la telefon, fie sumele cerute erau prea mari pentru buzunarul meu, fie ca vinduse tot, asa cum mi-a zis cineva care saltase receptorul. Nu mi-a trecut prin minte sa intreb cum il cheama. Citeva discuri au ajuns intr-un final la mine.
Citiva ani apoi, citeam niste articole foarte precise, garnisite cu trimiteri la interpretari de referinta, despre partitura muzicutei (harmonica) in piesele de blues. Cel care semna Marcian Petrescu poseda, pe linga terminologia tehnica, oarecare lejeritate in construirea propozitiilor. Recunosc: i-am admirat cunostintele de specialitate si i-am rescris, in gind, textele…
Apoi am avut revelatia ca omul chiar cinta blues. Asta s-a intimplat cind am auzit intiia oara trupa Trenul de noapte. Ce voce de bluesman, mi-am zis, ce frazare fortoasa baga tipul in piese! Simteam ca-i arde sufletul ca pe-o vatra cu carbuni de Moinesti, Comanesti sau Onesti. (Acolo se faceau in anii ’60 acele „brichete“, ca oul, din reziduuri acut mirositoare? Nu mai stiu…) M-a incintat la Trenul de noapte amanuntul ca versurile erau in limba romana. Dupa unii, puritani, bluesul s-ar face doar in engleza. Poti cinta perfect in engleza, dar „feeling“-ul, sentimentul, adica esenta bluesului, se poate exprima doar in limba in care spui „mama“. Sigur, depinde cine si cum o face. Marcian, hranit si patit in traficul cu blues, izbutea. Cel cu care s-a-nsotit acum produce doar kitsch, cum bine stiu meseriasii.
Cind l-am intilnit, in Big Mamou, la mini-festivalul de blues din 2005, Trenul de noapte deraiase, iar Marcian tinea trena, cu alti artisti deficitari la capitolul buget-finante, unui gurist infatuat. (Abil afacerist altfel, profita de habarnamismul publicului, vinzind marfa contrafacuta.) Dupa ce-am discutat vreo ora, parca ne cunosteam dintotdeauna. Atunci am aflat ca el punea in vinzare fabuloasele arhive re-editate peste ocean. (Subiectul mi-l rezerv pentru o povestire!) Marcian e un personaj in peisaj, care traieste bluesul si cinta ce traieste. L-am ascultat intr-un jam-session prelungit pina la crapatul zorilor pe caldarimul spalat de ploaie. Cind e-n elementul sau, muzicutistul n-are egal!
E de neinteles ca sta alaturi de-un inchipuit. Discul lor recent este imposibil de ascultat. (Exceptie: piesa Trenul de noapte, instrumentala!) Masochistii pot suporta instrumente adevarate sustinind o voce hodorojita, pe dinafara de chestiune, a carei calitate unica e impostura!
P.S. O curiozitate: dle titular de coperta, cu discul ne-ai omorit! Dar cu capra ce-ai avut?