ULUITOR: inca exista
Pe ecran, decorul este unul de toamna. O padure ruginita, frunze care fosnesc sub adidasi. Ii vad pe rand: Nick si Kevin, din spate, printre copaci. Apoi Brian cocotat pe o stanca, pentru a face o fotografie de grup. Apare si Howie aruncand cateva cuvinte de incurajare cuiva din spatele lui, iar la sfarsit il vad A.J., gafaind din greu in urma – poate de la varsta, poate de la cele doua operatii pe care le-a avut la genunchi. Ei sunt Backstreet Boys, cea mai bine vanduta „trupa de baieti“ din istorie, detinatori a numeroase discuri de platina, regii topurilor intre 1997 si 2002. Cel mai tanar dintre ei are acum 35 de ani, cel mai batran 43.
Iata stirea senzationala: Backstreet Boys inca exista. Scena de mai sus deschide filmul documentar oficial al trupei, lansat in ultima zi a lui ianuarie: Show ‘Em What You’re Made Of (2015; regizor: Stephen Kijak).
Ca fan al lor, aveam un principiu solid: nu ma uitam la nici un reportaj despre Backstreet Boys. Imi placea sa ii aud cum canta, numaram minutele pana la aparitia unui nou videoclip, stateam cu ochii lipiti de televizor sa astept emisiunea in care erau invitati, dar refuzam sa urmaresc orice fel de filmari din spatele scenei. Aveam un motiv bun: asa cum nu imi placea sa ii vad pe actorii din serialele mele preferate iesiti din rol, cu cine stie ce coafura ciudata si ochelari, la fel nu suportam sa ii vad nici pe ei iesiti in afara imaginii mele despre Backstreet Boys.
„La inceput, eram cu siguranta fabricati“, povesteste Howie in film. „Eram un fel de Pinochio. Dar, la fel ca Pinochio, la un moment dat am devenit adevarati.“
Documentarul acesta e cea mai buna dovada. Inclusiv spre surprinderea mea, nu e o dulcegarie plina de povesti emotionante despre succesul unei trupe care a ajuns in varf dupa ce a depasit numeroase obstacole. Filmul are doza minima de nostalgie, are lacrimi de neputinta, maturitate neasteptata, injuraturi si certuri dureroase. Este crud ca o taietura pe bratul unui fotomodel. Este autentic.
Adevarul si celalalt adevar
Obisnuiam sa colectionez cele mai insignifiante informatii despre ei din reviste. Pe atunci nu exista internet, asa ca imi cheltuiam toti banii pe reviste lucioase de adolescenti. In loc de butoane de „Like“, dadeam telefoane la posturile de radio ca sa ii votez in top. Pana s-au inventat mesajele directe pe Twitter, am petrecut ore in sir scriind si desenand scrisori pe care le trimiteam la studiourile TV. La orice decernare de premii muzicale – MTV, VMA, Billboards, Grammys – ma trezeam noaptea, lasam televizorul pe sonor scazut si ma uitam la toata ceremonia rugandu-ma sa castige premiul cel mare.
Ma pricep la Backstreet Boys mai bine decat ma pricep la Istorie, Geografie sau Biologie. De exemplu: Brian a cantat in corul bisericii cand era mic; lui A.J. ii placeau fetele cu unghiile lungi; numele mijlociu al lui Howie este Dwaine, de unde vine si porecla Howie D; Kevin avea o pisica pe nume Quincy; Nick a aparut pentru o secunda sau mai putin in filmul Edward Scissor Hands, motiv pentru care am vazut filmul de trei ori.
In acelasi timp, nu stiam aproape nimic despre Backstreet Boys. Nu stiam, de exemplu, ca pentru a putea face concerte, interviuri si sedinte foto unele dupa altele, dormeau doar cateva ore pe noapte, de multe ori in aeroport sau in autobuz. Atunci cand unul dintre ei a avut operatie pe cord deschis, nu am inteles cat de inuman a fost sa nu i se anuleze aparitiile publice. Auzisem de certuri intre trupa si managerul lor – Lou Pearlman –, dar abia acum am aflat ca membrii trupei au primit o buna bucata de vreme doar o diurna de 75 de dolari pe zi si cateva resturi de la castigurile enorme din vanzarile de discuri. Articolele poleite de reviste erau impermeabile la orice problema.
Soc: au existat in tot acest timp
Nu mai am postere cu Backstreet Boys pe toti peretii. Trupa nu a disparut totusi niciodata din viata mea. Prin micile coincidente ale sortii, a continuat sa apara in momente-cheie: a fost cu mine in primul dans cu primul meu iubit; se intampla sa o aud la radio chiar cand ieseam din casa, inaintea examenelor importante; a luat cu mine taxiul intr-o seara cand ar fi trebuit sa raman acasa; a lansat o melodie, dupa o tacere de trei ani de zile, exact in perioada in care am trait cea mai mare catastrofa in dragoste.
Backstreet Boys au continuat sa fie inclusi in viata mea si datorita unui motiv care constituie cea de-a doua stire senzationala din acest articol: trupa nu a incetat niciodata sa existe. Din 1993 pana in prezent, formatia a scos albume, a fost in turnee, a dat interviuri si autografe. A continuat sa existe in formula de patru dupa ce unul dintre membri, Kevin, i-a parasit in 2006. A facut scurte pauze, in care membrii trupei au dus acea lupta regulamentara a vedetelor cu drogurile, alcoolul si nebunia generala a vietii lor. A supravietuit tuturor proiectelor solo ale fiecarui membru. Din 2013, trupa este din nou in formula completa.
Putini ar fi crezut, in anii de succes ai Backstreet Boys, ca vor rezista atat de mult. Dincolo de gusturi sau orice comentariu pe sub mustata, 22 de ani in lumea muzicii merita respect. Faptul ca toate cele noua albume ale lor au ajuns in Top 10 Billboard este o reusita greu de contestat si de egalat.
Declaratia siropoasa
M-am intrebat mereu de ce, dintre miile de trupe din lume, am ajuns fana Backstreet Boys. Raspunsul, varianta scurta, este ca nu stiu. Au existat mereu lucruri care ma deranjau: camasile descheiate absolut nenecesar; felul prea lasciv in care dansau uneori pe scena; comportamentele „prea rock“ a doi dintre membri. Pe Nick Carter l-am vazut odata intr-un film pe ProTV – marturisesc, cu mana pe inima, ca am fost martora celui mai prost rol de actor din istorie. Dar de fiecare data, in loc sa traiesc un sentiment de respingere, am simtit doar duiosie. Am continuat sa le fiu loiala in ciuda acestor lucruri, sau poate tocmai datorita lor. Pentru ca raspunsul, mai complex, este unul pe care il intelege oricine a fost vreodata admirator cu norma intreaga al cuiva. Sa devii fan seamana cu a te indragosti, intr-un aspect esential: nu alegi fata de cine. Este complet irational, se intampla rapid si te cuprinde complet, inainte sa te dezmeticesti bine.
Vazand documentarul am inteles totusi mai bine de ce lucrurile stau asa si nu altfel. Una din scenele mele preferate din film este cand Nick, impreuna cu restul baietilor din trupa, se intoarce la scoala lui generala. Pe un panou, in fata scolii, scrie „Bine ati revenit, domnule Carter!“ si mie imi vine sa zambesc de la acel „domnule“. La scoala il asteapta fosta lui profesoara de arte, care i-a pregatit o proiectie surpriza, cu imagini dintr-o piesa de teatru in care jucase cand era mic. La final ii ofera cadou un CD cu toate filmarile din arhiva. Nick Carter, barbat la 33 de ani, trecut prin toate topurile, toate continentele si doua programe de dezintoxicare, multumeste cu jumatate de glas, se asaza pe scaun si plange. „Nu stiu de ce plang“, spune. Dar eu stiu instant de ce. Este acelasi motiv pentru care eu sunt fanul lor.
Intr-o zi, acum cativa ani, am auzit o voce la radio. Pentru cateva secunde, inainte sa procesez informatia, am avut sentimentul ca este vocea unui prieten drag, pe care nu-l mai auzisem demult. Ascultam de fapt o melodie Backstreet Boys.
Acesta e sentimentul pe care il am acum cand ii aud: vocile imi sunt la fel de familiare si confortabile ca perechea cea prea purtata de adidasi. Ascultand Backstreet Boys, simt acelasi lucru pentru care Nick cel adult plange in documentar pe un scaun: faptul ca sunt continua cu mine insami. Exista in mine o parte intacta, o lumina secreta care m-a calauzit prin intamplari si decizii, care uneori m-a impins din spate, iar alteori m-a protejat. E o parte din mine care a avut, are si va avea coloana sonora semnata Backstreet Boys. Iar asta este, cred, nici mai mult, nici mai putin decat dragoste.