imi da un mesaj pe telefon: „Salut. Pune Zippo in bagajul de la cala, ca nemtii ti-l opresc la control“. Imi aprind o tigara si o fumez cu capul scos la maximum in afara camerei de hotel – ma holbez la un zid darapanat, ce-a mai ramas din vechea gara, bombardata in Al Doilea Razboi Mondial –, ca sa nu declansez detectoarele de fum. „Mersi de sfat, dar nu-s asa idiot sa-mi iau sticluta cu gaz pentru bricheta la bagajul de mana. Astia iti opresc si o sticla de apa, darmite una cu petrol!“, ma gandesc. La controlul din aeroport, imi dau seama ca amicul se referise la bricheta in sine, nu la sticluta cu gaz. O doamna destul de draguta vrea sa mi-o confiste. Incerc sa-i explic ca e un cadou, ca am mers prin multe aeroporturi si nimeni nu s-a legat de bricheta. „Pe unde?“, ma intreaba curioasa. „Prin Romania, prin Portugalia, ultima data“, ii zic demonstrativ. Da din cap gen „Aha, banuiam eu“, apoi imi spune deschis, scurt: „Pe la noi nu se poate“. Apoi, banuiesc, i se face cumva mila de mine si de bricheta mea – care, pe bune, e un cadou si de asta imi pasa –, ii scoate fitilul si mi-o returneaza. Pana la urma, stiu de la bunica, nemtii sunt oameni cu care te poti intelege. Spre deosebire de rusi.
Ajungem in Bucuresti, astept cu Radu si cu Ada 40 de minute un taxi pe care l-am comandat civilizat, pe baza de bon, de la un tonomat al aeroportului. Glumim cu Radu: „Si daca trebuie sa te intorci maine dimineata la Berlin?“. „Nici daca vine Iisus si-mi ofera mantuirea, eu nu ma mai intorc“, promite el. Cand apare in sfarsit taxiul, ne urcam, apoi taximetristul vrea sa ne coboare. Cica nu suntem comanda lui. Ii aratam numarul masinii pe bon. „Da, dar n-ati venit la timp, a mai comandat altcineva, pe unde ati umblat pana acum, de ce n-ati venit cand trebuie?“ Radu rezolva scurt problema: „Eu nu cobor nici mort, sa vedem ce-mi faceti“.
Stau o ora acasa la Radu, apoi iau alt taxi, in care soferul se cearta pe statie cu un coleg care i-a furat o comanda. Non-stop, pana la gara.
Plec din Bucuresti intr-un tren plin, om langa om, nici n-aveai unde sa-ti intinzi picioarele, sa-ti sprijini cotul, fara sa dai de carnea sau oasele vreunui calator. Adorm cumva o vreme. Multa vreme. In gara la Vaslui ies sa fumez o tigara si remarc ca am ramas singur in tot vagonul. Ma duc la locul meu si citesc o povestire de Cehov, despre Kantaska, o catelusa ratacita care priveste si judeca oamenii din jur, impartindu-i in doua categorii: stapani – care au dreptul sa o bata – si clienti – cei pe care are ea dreptul sa-i muste de picioare. Apoi vad pe hol un politist care se uita lung la mine. Pleaca, revine. Imi da tarcoale. Ma ridic, ma apropii de el, observ ca-i o tara baut si-l intreb care-i baiul. „Ai vazut cine-a stat in compartimentul de-acolo?“, zice. Il insotesc si ma uit in compartimentul gol. Nici un om, doar doua bagaje mari si niste casti Sony imprastiate pe scaunele goale. „Unde-i omu’ a’ lu’ cui is castile si bagajele?“. Apare si stapanul castilor. Fusese la baie.
Ajung acasa, vorbesc cu Ralu. Ii povestesc ce si cum. Adorm. Dorm mult. Ma mai uit la televizor. Pe la sase seara, incep sa urmaresc live pe net covorul rosu, ceremonia de decernare a premiilor de la Berlinale. Ma bucur ca am trecut si eu pe acolo, cu doua zile inainte. La un moment dat, suna cineva la usa. Ralu se uita pe vizor si cica-i un barbat ciudat, sa-i deschid eu. Deschid. Intr-adevar, e un barbat ciudat, cu geaca de piele neagra si sapca verde pe cap. O tara baut. Are o conserva din carne de porc in mana. Mi-o intinde si ma roaga sa i-o tai, sa i-o deschid cu un cutit. Ii trantesc usa in nas. Imi pare rau, dar, totusi, nu deschid conserve din carne de porc necunoscutilor dupa ora 8 seara.
Privesc in continuare ceremonia care deja a inceput. Ii vad pe Radu si pe Ada in sala. Apoi Radu urca pe scena si ia Ursul de Argint pentru Aferim!, cel mai bun regizor de la Berlinale.