Naratorul omniscient, care rezolva pocnind din degete gaurile din scenariu, explica cum de-a ajuns Adaline Bowman nemuritoare la 29 de ani, in urma unui accident auto si a fulgerului care a lovit-o, modificandu-i structura celulara (Nu incercati acasa!). De la primul cadru al filmului – Pamantul vazut din spatiu –, care deschide povestea printr-o perspectiva larga, si pana la imaginile din interiorul corpului lui Adaline (deci universul mare se reflecta in cel mic, da?) esti invitat sa dai un cec in alb acestui film, desi e semnat de un regizor necunoscut (Lee Toland Krieger). Dar, dupa introducerea consistenta si dupa ce sulul vietii lui Adaline incepe sa se desfasoare un pic, iti dai seama ca acul pick-up-ului a sarit si pentru scenaristi si ca nici ei n-au stiut ce sa faca cu nesfarsita viata a lui Adaline. Secretul lui Adaline e un exemplu ideal de film construit prost pe o idee ofertanta, pentru ca nimeni nu pare sa se descurce cum trebuie cu tineretea fara batranete de care beneficiaza eroina. Nici ea, caci fuge inexplicabil dintr-un loc intr-altul (desi FBI-ul a dorit la un moment dat doar „sa ii puna cateva intrebari“), nici fiica (interpretata de Ellen Burstyn la varsta senectutii) care, de la un punct incolo, are totusi nevoie de ajutor (intalnirile mama tanara-fiica babuta sunt complet aiurea), nici numerosii iubiti lasati cu ochii-n soare cand eroina se indragosteste, pentru ca, ghici ciuperca ce-i, nemurirea lui Adaline o exclude din „cercul stramt“ al oamenilor. Asta-i tot secretul.
Daca nu cer prea mult, mi-ar fi placut sa gasesc in aceasta poveste (si, la un moment dat, parca o luase intr-acolo) o metafora pentru banala noastra existenta. Ce facem cand totul pare ca se repeta, cand „am mai vazut filmul asta“, cand experientele ne duc mereu in acelasi punct? Cum spargem vraja? Sau, mai mult de atat, cum explicam senzatia ca am mai trait unele situatii sau in alta epoca? Din pacate pentru toti, Adaline chiar ca are de ce se plictisi pentru ca in viata ei interminabila n-a facut mare lucru, ci doar a avut relatii cu barbati alaturi de care nu a putut ramane, si, cand realizezi asta, filmul se transforma intr-o lunga telenovela, iar Blake Lively, oricat de decorativa pare initial cu vestimentatia ei atemporala devine mult prea plicticoasa cu acelasi set de expresii faciale suave si zambete de ciuta ranita (semn ca nu are, totusi, forta sa tina un film in spate).
Cred ca, de fapt, momentul cand spectatorul clacheaza (cel putin asa s-a intamplat cu mine) a fost cel in care apare tanarul miliardar trendy-flendy, barbos, glumet, insistent si care face cadou carti in editii princeps. Fiind interpretat si de un actor de mana a taspea (olandezul Michiel Huisman), el face umbra cu barba lui peste toata povestea si pravale tone de melasa peste capul ingandurat de vremi al lui Adaline. Jocul seductiei e atat de fals si de prost scris incat aparitia lui Harrison Ford in postura de tata al barbosului si fost iubit din tinerete al lui Adaline te prinde cu garda jos. Ce cauta bietul Harrison Ford? Cum l-au momit? De ce e asa miortait? Ajungi, pe alte cai decat cele dorite de realizatori, sa iti doresti ca povestea sa se termine cat mai repede si Adaline sa nu mai sufere. Si asta se intampla, har Domnului, cand deja esti cu un picior afara din sala.
Astfel de siropuri cer filme de groaza, acum am inteles!
Secretul lui Adaline/The Age of Adaline, de Lee Toland Krieger. Cu: Blake Lively, Michiel Huisman, Harrison Ford, Ellen Burstyn