Filmul lui Jacques Audiard nu avusese cronici proaste, erau jurnalisti care il vedeau in palmares, dar nimeni nu se gandea ca va lua chiar Palme d’Or-ul. Dheepan nu e cel mai bun film al lui Audiard, desi e peste melodramaticul De rouille et d’os, cu care francezul fusese in competitie in 2012. Audiard revine la tema sa predilecta – duritatea unui outsider care se inmoaie datorita iubirii, tema pe care o trateaza realist prin povestea unei false familii de imigranti din Sri Lanka, venita in Franta sa scape de razboiul civil. Familia a fost alcatuita ad-hoc, atunci cand o tanara femeie – asa si incepe filmul, ex abrupto – cauta o fetita de 9 ani care sa nu aiba parinti si pe care s-o treaca in acte ca fiind propria ei fiica pentru a putea parasi tara impreuna cu un sot care nu-i e sot. Scopul lui Yalini e sa ajunga in Marea Britanie, unde are o ruda, deci Franta e pentru ea o statie. Yalini nu se simte in nici un fel obligata fata de fetita orfana. Familia ajunge intr-un camin de emigranti unde incearca sa se adapteze unei tari a carei limba si reguli ii sunt necunoscute. Dheepan (numele eroului e cel din pasaportul fals) e angajat ca ingrijitor in complexul de camine sociale unde au fost plasati, in vreme ce Yalini incepe sa aiba grija pe un salariu bunicel de tatal unui mafiot care tocmai a iesit de la inchisoare. Pe masura ce eroii se acomodeaza cu noua lor situatie, locuinta pe care o impart incepe sa semene tot mai mult a casa. Mai multe oale, un pat nou, haine noi – lumea lor incepe sa prinda forma, iar ei incep sa se apropie, love story-ul fiind, in buna traditie a durului Audiard, extrem de discret –, prima lor noapte de amor fiind foarte frumos sugerata. Dar pe masura ce ei se apropie tot mai mult, iar Yalini se feminizeaza (se si imbraca tot mai cochet, dar nu ti-e clar daca pentru Dheepan sau pentru mafiot), Dheepan se transforma din bland ingrijitor intr-un barbat care trece prin foc pentru a-si salva femeia – si asa aflam ca e, de fapt, un fost Tigru Tamil. Am avut sansa sa fiu singurul jurnalist roman care a stat de vorba cu cei doi interpreti, iar interviul e tot in acest numar.
E neclar cum au negociat membrii juriului prezidat de Joen si Ethan Coen – Jake Gyllenhaal, Sienna Miller, Rossy de Palma, Sophie Marceau, Rokia Traore, Xavier Dolan si Guillermo del Toro –, dar ma intreb daca nu cumva li s-a sugerat sa dea Palme d’Or-ul unui film francez pentru a marca revirimentul cinematografiei din Hexagon. In acest an au fost cinci filme franceze in Competitia Oficiala (din 19!), festivalul s-a deschis si s-a inchis cu un film francez (La tête haute, de Emmanuelle Bercot, despre care „Libération“ a spus ca era mai bun decat filmele franceze din competitie, respectiv documentarul La glace et le ciel, de Luc Jacquet), in vreme ce Arnaud Desplechin n-a mai avut loc decat in Quinzaine des Realisateurs cu laudatul sau Trois souvenirs de ma jeunesse.
Ca de fiecare data, nu am reusit sa vad toate filmele din Competitia Oficiala. Nu poti vedea tot daca ai si de transmis, daca vrei sa prinzi ceva si din alte sectiuni si sa faci si interviuri. Nu am prins The Assassin la reluarile de duminica, din ultima zi a festivalului, dar am vazut atunci Saul fia/ Son of Saul, de László Nemes. Mi s-a parut, cu toata oboseala, filmul care ar fi trebuit sa ia Palme d’Or-ul. Nu orice film foarte bun are stofa de Palme d’Or, dar filmul debutantului Nemes (care i-a facut asistenta de regie lui Bela Tarr la The Man from London) are o tema buna – Holocaustul, pe care o trateaza in mod exemplar –, Holocaustul vazut prin unghiul unui barbat care lucreaza la crematoriul din Auschwitz, ca membru al Sonderkommando. Interpus intre victima si calau, el devine la randul lui si calau, si victima. Extraordinar e ca nu apuci sa vezi muntii de ochelari si de cadavre scheletice de care ti-e mintea plina din imaginile reale surprinse la deschiderea lagarelor. Filmand din punctul de vedere al eroului, cu aparatul de filmat in ceafa lui si deschizand atat de mult cadrul cat e interesat eroul sa vada (ori el nu e interesat), Nemes reuseste mult mai bine sa transmita oroarea lagarelor de concentrare decat ar fi putut-o face printr-o reconstituire clasica gen Lista lui Schindler (Claude Lanzmann, autorul documentarului de referinta Shoah, a si numit filmul „anti-Lista lui Schindler“). Saul Ausländer (adica Strainul) executa fara sa gandeasca aceleasi actiuni – baga oamenii la gazare, inchide usile, le strange hainele, scoate cadavrele, le baga in crematoriu, freaca pe jos camera de gazare si pe urma o ia de la capat, fara sa vorbeasca, fara sa se uite in jur, ca un automat – pana cand intr-o zi se intampla un miracol: un baiat supravietuieste gazarii. Nu va reusi sa ramana in viata pentru ca un ofiter nazist il inabusa cu palma – gest mai ingrozitor decat gazarea. De aici incolo existenta tacutului Saul se reorienteaza spre un singur tel: de a-l ingropa pe baiat cu pretul vietii sale. Acest ultim gest, care ii mai poate salva umanitatea distrusa, presupune sa scoata cadavrul din sala de disectie (unde nazistii vor sa-l studieze), sa gaseasca alt cadavru in loc, sa gaseasca un rabin care sa tina slujba de inmormantare pentru ca, in final, sa-l ingroape – toate acestea achitandu-se si de indatoririle zilnice, plus de cele presupuse de apropiata razmerita a colegilor (al caror lider e interpretat de Levente Molnar, actor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca). In Biblie, Saul s-a sinucis pentru a nu fi luat ostatic in batalia de pe muntele Gilboa, batalie in care si-au pierdut viata trei dintre fiii lui. In film, Saul pretinde, la un moment dat, ca baiatul e propriul sau fiu, dar nu insista prea mult atunci cand i se spune ca nu are copii. Nici nu conteaza daca e baiatul lui sau nu. Filmul se desfasoara intr-o continua graba – povestea nu are inceput, cuprins si incheiere sau are doar incheiere. Il preluam pe Saul la inceputul filmului din mijlocul muncii lui infernale ca si cum ar fi fost acolo dintotdeauna si ne tinem dupa el fara sa vrem sa vedem nimic din ce-i in jur, doar ce are legatura cu scopul lui Saul. In schimb auzim totul – mai ales comenzi strigate. Nici un alt film despre lagare de concentrare nu a recreat atat de bine aceasta continua agresiune sonora: comenzile rastite, strigatele, urletele. Oricat ar incerca Saul sa-si salveze sufletul ingropand baiatul, nu reuseste. Nemes nu-l iarta, desi esti tentat sa crezi ca nu mana regizorului termina filmul, ci o divinitate care nu permite pacatosilor sa scape nepedepsiti, condamnand in permanenta omul.
Premiul pentru scenariu
The Lobsterera dat ca favorit fie pentru Palme d’Or, fie pentru Premiul de scenariu. Yorgos Lanthimos si co-scenaristul sau preferat, Efthymis Filippou, au imaginat o distopie in care oamenii singuri au la dispozitie 45 de zile ca sa-si gaseasca jumatatea in cadrul unui program organizat, in caz contrar fiind transformati intr-un animal la libera alegere. Personajul interpretat de Colin Farrell e un divortat banal si burtos care intra in acest program insotit de fratele sau, deja transformat in caine. In hotelul unde se cazeaza trebuie sa participe la sesiuni de pregatire in care dezolantilor oameni singuri li se arata cazuri practice, demonstrand ca oamenii sunt facuti sa traiasca in cuplu, iar momentele sportive constand in partide de vanatoare in care obtin o zi de viata in plus pentru fiecare loner („singuratic“) capturat. Inceput ca o satira de o ironie muscatoare la adresa prejudecatilor sociale care propovaduiesc tema cuplului si a familiei, inoculand ideea ca oamenii se atrag in functie de defectele lor comune, filmul evolueaza – si acesta e momentul in care incepe sa se piarda – inspre un love story dintre acest barbat banal si o singuratica (Rachel Weisz) pe care acesta o cunoaste cand devine el insusi rebel. Tabara singuraticilor are si ea normele ei, interzicandu-le membrilor sa se indragosteasca si sa alcatuiasca cupluri. Iubirea celor doi contravine astfel tuturor regulilor. Chiar daca de la un punct incolo povestea isi pierde suflul, scenariul ramane remarcabil.
Pentru Premiul de scenariu, juriul a preferat Chronic, de Michel Franco, un film prezentat catre sfarsitul festivalului, cand revistele pe care toata lumea le citeste la Cannes – „Variety“, „Screen International“ si „The Hollywood Reporter“ – nici nu mai apareau in print. De aici mai redusa lui vizibilitate. Filmul adauga inca un nume pe lista favoritilor la Premiul de interpretare masculina (daca anul trecut au fost favorizate rolurile principale feminine, acum a fost invers). Dar juriul l-a preferat pe Vincent Lindon, din rolul somerului din La loi du marché/ The Measure of a Man, de Stéphane Brizé, trecandu-l cu vederea pe Tim Roth, care face rolul vietii lui in Chronic, dupa cum l-a trecut cu vederea si pe Michael Caine, formidabil in Youth (in conditiile in care Caine are 82 de ani si ameninta ca se retrage).
Dar Chronic nu e deloc rau. In primele 10 minute crezi ca Roth joaca rolul unui sot care isi ingrijeste sotia bolnava de SIDA. Pe urma afli ca e doar un infirmier specializat pe bolnavi terminali. Filmul e discret si foarte pe muchie intre perversiune si tragedie, momentul cand copiii unui pacient ameninta ca-l dau in judecata pentru abuz declansand in infirmierul mult prea dedicat nevoia de a-si vizita sotia si fiica de care se instrainase dupa ce isi eutanasiase propriul copil. Pacat de finalul care omoara filmul cu totul, dar juriul l-a trecut cu vederea.
E ciudat ca juriul nu a dat vreun premiu nici unuia dintre cele trei filme italiene – Mia madre, de Nanni Moretti (o dramedie empatica despre viata reala vs. cinema, cu un John Turturro de zile mari), Youth, de Paolo Sorrentino (un nou tablou plastic, dar plin de umor al senectutii, cu o memorabila Madalinea Ghenea si extraordinare prestatii actoricesti), respectiv curajosul Il racconto dei racconti, de Matteo Garrone (o revizitare moderna a povestilor secolului al XVI-lea). Ciudat a fost si ca la interpretare feminina juriul a scindat cuplul Cate Blanchett-Rooney Mara, or ele au amandoua roluri principale in laudatul Carol. Filmul lui Todd Haynes e mai mult frumos decat profund, iar interpretarea lui Cate Blanchett e oricum supraevaluata. Nu am vazut, in schimb, Mon roi, de Maiwenn, asa ca nu stiu daca Emmanuelle Bercot era atat de buna.
Nu mai am deloc spatiu ca sa vorbesc despre cele doua lungmetraje romanesti din Un Certain Regard – Comoara, de Corneliu Porumboiu, si Un etaj mai jos, de Radu Muntean. Primul dintre ele a si luat Premiul Un Certain Talent. Nici despre scurtmetrajul Ramona, de Andrei Cretulescu, proaspatul posesor al Premiului Canal+ acordat in sectiunea Semaine de la Critique. Ca sa citez (iar) din Apolodor: „Savantul are par pe frunte,/ Vom reveni cu amanunte“.
PALMARES
Competitia Oficiala
Palme d’Or – Dheepan, de Jacques Audiard
Grand Prix – Saul fia/ Son of Saul, de László Nemes
Premiul de regie – Hou Hsiao-hsien pentru Nie yinniang/ The Assassin
Premiul Juriului – The Lobster, de Yorgos Lanthimos
Premiul de interpretare feminina ex-aequo – Rooney Mara pentru Carol, de Todd Haynes, si Emmanuelle Bercot pentru Mon roi, de Maiwenn
Premiul de interpretare masculina – Vincent Lindon pentruLa loi du marché/ The Measure of a Man, de Stéphane Brizé
Premiul de scenariu – Michel Franco pentru Chronic
Palme d’Or pentru scurtmetraj – Waves 98, de Ely Dagher
Premiul Camera d’Or – Le tierra y la sombra, de Cesar Augusto Acevedo
Juriul CST a decernat Premiul Vulcain pentru un artist-tehnician lui Tamas Zanyi, inginer de sunet, pentru contributia exceptionala a sunetului in naratiunea filmului The Son of Saul.
Sectiunea Un Certain Regard
Premiul sectiunii Un Certain Regard – Hrútar/ Rams, de Grimur Hakonarson
Premiul Juriului – Zvizdan/ The High Sun, de Dalibor Matanic
Premiul de regie – Kiyoshi Kurosawa pentru Kishibe no tabi/ Journey to the Shore
Premiul Un Certain Talent – Comoara, de Corneliu Porumboiu
Prix de l’avenir ex-aequo: Masaan, de Neeraj Ghaywan, si Nahid, de Ida Panahandeh
Premiul FIPRESCI
Competitia Oficiala – Son of Saul
Un Certain Regard – Masaan
Un film de debut sau al doilea film din sectiunile paralele – La Patota/ Paulina, de Santiago Mitre
Premiul juriului ecumenic
Mia madre, de Nanni Moretti
Mentiuni Speciale – La loi du marché si Taklub (de Brillante Mendoza)
Premiul l’Oeil d’Or (pentru documentar)
Allende, mi abueloo Allendede Marcia Tambutti Allende
Mentiune Speciala – I Am Ingrid Bergman, de Stig Björkman
Interviu in exclusivitate pentru Romania cu actorii din Dheepan, filmul premiat cu Palme d’Or
„Nu exista nici un film care sa nu fie politic“
Castigarea de catre Dheepan a celui mai important premiu la Cannes, la Palme d’Or, a luat prin surprindere pe toata lumea, de la jurnalisti pana la regizorul lui, Jacques Audiard. Nimeni nu vorbise de rau despre acest film realist si puternic, dar nimeni nici nu-l daduse ca favorit, nici macar criticii cei mai tari de la „Variety“, „The Guardian“ sau „Screen International“. Nici macar francezii nu banuiau ca va impresiona atat de mult juriul condus de fratii Coen.
Cu cateva zile inainte de ceremonia de premiere, am realizat pentru „Suplimentul de cultura“ un interviu in exclusivitate pentru Romania cu Antonythasan Jesuthasan, care il joaca pe fostul Tigru Tamil, cel care devine ingrijitor in caminul social din Franta, respectiv cu Kalieaswari Srinivasan, interpreta lui Yalini, falsa sotie a acestuia. Ne-am intalnit intr-un salon elegant din Vila UGC de pe Croazeta, cu balcon inverzit care dadea spre mare si exclamatii de pescarusi. In ciuda filmului si a CV-ului (citisem ca fusese membru al miscarii separatiste Tigrii Tamili, ca facuse puscarie, ca venise ilegal in Franta unde devenise scriitor s.a.m.d.), Antonythasan Jesuthasan nu are nimic fioros. Dimpotriva, cu camasa incredibil de alba si costumul bleumarin taiat la milimetru, cu poantele la care translatorul si Kalieaswari Srinivasan radeau in hohote inainte de a le traduce (banuiesc) fragmentar, Anthony (cum i se spune) are ceva de vedeta rock care nu mai e atat de rebela de cand a devenit celebra. A ajuns in Franta la 25 de ani, in 1997, si dupa fel de fel de slujbe a inceput sa scrie. Un nou roman de-al sau, a carui actiune se petrece in Sri Lanka de azi, va aparea in curand. Kalieaswari Srinivasan e din India si nu a mai facut film pana acum, doar teatru.
Exista legaturi mari intre viata dumneavoastra si film?
Antonythasan Jesuthasan: Situatiile in care Dheepan si cu mine ne-am gasit sunt similare, dar felul in care el reactioneaza e complet diferit de cum am reactionat eu. Eu m-am alaturat Miscarii Tigrii Tamili (LTTE, Liberation Tigers of Tamil Eelam) la 16 ani, animat de idealuri comuniste, printre care eliberarea de sub opresiune a minoritatii tamil, dar timp de patru ani am putut cunoaste mai bine aceasta organizatie pe care pana la urma am parasit-o.
Ati participat si la lupte?
A.J.: Cand am activat eu, LTTE era un mic grup de gherila, deci da, am participat si la lupte. Nu am avut motive personale sa ma alatur miscarii, familia mea nu fusese ranita. Totusi, in copilaria mea aveau loc revolte la fiecare trei ani si asta m-a influentat. Momentul definitoriu a fost incendierea bibliotecii din Jaffna de catre guvern, eveniment care a avut un mare impact asupra mea. De asemenea, a mai fost un moment cand 53 de prizonieri tamili au fost omorati in inchisorile din Sri Lanka.
Cum ati ajuns la simpatiile comuniste?
A.J.: In Sri Lanka, trotkismul si cultura comunista au o indelungata traditie, iar la inceput si miscarea Tigrii Tamili avea idei socialiste si comuniste. Dar acestea s-au pierdut in timp.
De ce ati iesit din LTT?
A.J.: Am intrat in LTT cu idealuri comuniste, dar cand grupul a inceput sa creasca, liderii au fost corupti de putere si au inceput sa se orienteze catre extrema dreapta. Aceste diferente de opinii m-au facut sa ies din grupare.
Ati fost vreodata ranit in lupte?
A.J.: Am cam o suta de cusaturi pe corp. Nu sunt un tip prea curajos, majoritatea lor vin din inchisorile prin care am trecut in Bangkok, Singapore, Malaezia si Sri Lanka.
Jacques Audiard a spus ca Dheepan nu e un film politic. Sunteti de aceeasi parere?
A.J.: Toate filmele sunt politice. Nu exista nici un film care sa nu fie politic.
Ati avut vreo influenta asupra scenariului?
A.J.: Nu, pentru ca fusese terminat inainte sa ne cunoastem. Majoritatea filmelor bune care s-au facut despre conflictul tamil din Sri Lanka nu erau facute de tamili, asa ca nu conteaza daca scenaristii sau regizorul acestui film n-au fost implicati in miscarea Tamil sau n-au fost simpatizanti ai ei. Dar i-am mai ajutat si eu cu niste sfaturi, nume, date etc.
Viata dumneavoastra la venirea in Franta a semanat cu cea a eroului?
A.J.: A fost mai rea! Am venit cu un pasaport fals, iar la sosirea in Paris am cerut azil politic. Am fost retinut timp de opt zile, dupa care mi s-a dat drumul, dar a durat ceva pana am capatat permis de munca. Am locuit initial intr-un camin unde in mod normal trebuia sa fie un singur om intr-o camera, dar, pentru ca era aglomerat, locuiam chiar si cate patru.
Cat de greu v-a fost sa jucati un personaj pentru care nu aveati referinte personale?
Kalieaswari Srinivasan: E adevarat, nu sunt din Sri Lanka si nu pot spune ca am trait aceasta suferinta, dar venind din Chennai (n.r.: Madras), sunt la curent cu ce se intampla acolo. Chennai e foarte aproape de Sri Lanka si e foarte legat politic de Sri Lanka pentru ca de acolo au plecat tamilii acum foarte multi ani ca sa formeze minoritatea din Sri Lanka. Am crescut cu stirile despre razboiul din Sri Lanka. Acesta a inceput in anul cand m-am nascut eu, acum 26 de ani. Faptul ca stiam aceste lucruri m-a ajutat sa creez fundalul, sa intru in interiorul personajului si sa imi imaginez ce impact pot avea aceste lucruri asupra unui om care incearca sa evadeze din Sri Lanka. Cred ca in linii mari am reusit. Am lucrat aproape zilnic, ceea ce le-a permis personajelor sa evolueze sub inputul lui Jacques astfel incat, de la un punct incolo, ele au prins viata. Eu cred ca nu esti numai tu cel care modeleaza personajul, ci si el te ia in stapanire si evolueaza singur. Cred ca asa a luat nastere personajul meu.
Cum a fost sa lucrati cu un actor neprofesionist? V-a tratat regizorul in mod diferit?
K. S.: Nu. A fost foarte confortabil. Cred ca din prima zi in care am facut o improvizatie cu Jacques, am comunicat foarte bine cu Anthony, a fost ceva foarte natural intre noi. E un om foarte generos, iar in actorie e foarte important sa dai si sa primesti. Cred ca asta s-a intamplat, de aceea lucrurile au devenit mult mai usoare si mai placute pe urma.
Care a fost cea mai dificila scena pe care ati avut-o impreuna?
A.J.: Toate!
K. S.: Asta e el!
Va citise Jacques Audiard cartile inainte sa va cunoasca?
A.J.: Stia de mine, dar nu ma citise. M-am intalnit mai intai cu directorul de casting, pe urma l-am cunoscut si pe Jacques. Nici macar nu stia ca am fost Tigru Tamil.
Cum a reusit el sa scoata actorul din dumneavoastra?
A.J.: Facusem teatru, am jucat si in piese de propaganda tamil, am scris de asemenea scenariul pentru un film tamil in care am si jucat (n.r.: Sengadal/ The Dead Sea), deci actoria nu era ceva cu totul nou pentru mine. Jacques are metodele lui sa scoata actorul din tine. (Kali chicoteste.)
K. S.: Pe platou in fiecare zi se intampla ceva nou. Nu stiai la ce sa te astepti si pe urma, deodata, se intampla ceva magic. N-as spune ca facea ceva care sa ne socheze, dar incercam mai multe variatii ale aceleiasi scene – pentru ca nu ne tineam doar de litera scenariului pana iesea perfect – si, incercand aceste interpretari la propunerea lui Jacques, veneam si noi, actorii, cu propriile noastre sugestii. Rezultatul a fost mai mult decat o simpla improvizatie pe platou.
Cum credeti ca va fi primit filmul in India?
A.J.: In primul rand, e de vazut daca guvernul indian va permite acestui film sa ruleze. Poate ca nu va dori sa raneasca sentimentele guvernului din Sri Lanka. Filmul in care am jucat si pe care l-am scris a avut permisiunea sa fie distribuit timp de un singur an. Daca filmul va primi unda verde, cred ca va fi bine primit.
K. S.: Filmul ar putea sa nu fie distribuit pentru ca guvernului n-o sa-i placa faptul ca trateaza despre refugiati sri lankezi in Franta. Dar nu e numai un film despre razboi. Razboiul e doar fundalul povestii pentru o poveste despre relatii umane. Daca va fi distribuit, da, cred ca le va da spectatorilor o perspectiva foarte proaspata. Nici eu nu stiam pana acum cum locuiesc refugiatii sri lankezi in Europa.
Ati filmat in locatii reale?
A.J.: Da, locuintele acelea chiar exista, dar noi in film am folosit figuranti in locul refugiatilor reali.
Ce anume va place in cinema? Vazuserati filmele lui Jacques Audiard inainte de a lucra cu el?
A.J.: Trebuie sa stiti ca tuturor tamililor le plac filmele ! (Kali rade in hohote.) Dragostea pentru cinema ne curge prin vine impreuna cu sangele tamil. Vazusem un singur film al lui Jacques inainte de a filma, dar am citit multe despre el si stiu multe despre tatal lui (n.r. scenaristul Michel Audiard). Altfel, imi mai plac filmele lui Roberto Benigni si Akira Kurosawa.
(Multumiri Ancai Romanescu si Independenta Film pentru facilitarea acestui interviu. Filmul Dheepan va fi distribuit in Romania de Independenta Film.)