O fi semn ca ai devenit afazic, ai pierdut interesul pentru realitatea imediata, nu intelegi ce se intampla in lume, in general, si cu tine in particular? Te trezesti vorbind despre subiecte pe care putini le pricep, faci glume obscure, condamni clasa politica in bloc si te pronunti dinainte ca n-are rost sa mergi la vot, asculti cu obstinatie „muzica veche“ si, mai ales, rotesti butonul de volum spre zero… Or, cum stie tot „roackerul“, cand nu mai strigi „da muzica mai tare!“, esti terminat! De baut „cu lada“ nici nu se pune problema; doctorul ti-a interzis orice bautura, inclusiv pisoarca de bere, pentru ca vezica functioneaza intermitent, stomacul da rateuri, ficatul e ciuruit si nu esti Minculescu sa poti strange bani pentru operatie. Te irita tot ce inseamna „muzica noua“, mai ales hip-hop-erii cu icnetele lor ce inlocuiesc volutele armonice ale unui Robert Plant sau tipetele savant elaborate ale lui Ian Gillan. Sa iei contact cu o aparitie proaspata e ca si cum ai fi obligat sa inghiti praful unui „supliment alimentar“ minune, caruia i se face reclama desantata ca te vindeca de toate betesugurile!
Am ascultat in treacat, fara multa convingere, cateva piese ale trupei Franz Ferdinand, poate chiar un album complet. In 2009, cand tipii au concertat la Bucuresti, nu le-am dat atentie, ocupat cum eram sa ma zbantuiesc la Motorhead si sa ma lupt cu paznicii de gard la Santana. Nici muzica lor nu era pe gustul meu, gasind-o prea pop si prea putin rock, punk sau new-wave neparandu-mi-se a fi deloc, chiar si-n versiune comerciala, cu vocabula post- dinaintea denumirii stilului: post-punk sau post-new-wave. Ce-i drept, nici prezenta la MTV nu-mi inspira incredere, tributar cum eram prejudecatii ca tot ce transmite programul respectiv e comercial. Scotienii, baieti de oras, absolventi de scoli serioase de arta din Glasgow, si-au vazut de treaba cu obstinatia tipica neamului care a dat atatea personalitati. Sigur, dupa vreun deceniu si jumatate de cantari pe tot globul (cred ca e una dintre cele mai „zburate“ formatii din noul val british-rock), abia cu vreo patru LP-uri in discografie, Franz Ferdinand n-a devenit unul dintre acele nume la care tot ascultatorul tresare frisonat. Nici vreuna dintre piese n-a devenit un hit, de dansat fie si-o vara (precum, sa zicem, Dragostea din tei a basarabenilor Ozone), desi sunt scrise cu respectarea aproape maniacala a legii celor „trei minute si jumatate“ necesare slagarului mondial. Dar, se cuvine sa precizez ca aproape orice piesa de pe discurile Franz Ferdinand o pot asculta fara pic de sentiment ca i-a trecut timpul, asa cum orice „one hit wonder“ mi-l da la auditie, cu sau fara voie.?Si asta dintr-un motiv simplu: cvartetul, neschimbat de la infiintare, cauta mereu o cale noua de-a spune lucruri vechi. Si nu se opreste din cautari, preferand sa nu editeze nimic ani la rand decat sa exploateze o reteta de succes.
Sparks este trupa infiintata de fratii Ron si Russell Mael in California anilor 1970, ce snoba auditoriul cu piese dansabile si bizare, amestec de sunete experimentale si sclipiciuri ce urmau sa capete existenta independenta sub denumirea „disco“. In fapt, cei doi incercau sa gaseasca un drum propriu, eventual nemaiauzit in imensul concert ce umplea spatiul sonor al deceniului. Discurile lor n-au facut valva precum cele girate de Moroder, bunaoara, dar multi muzicieni le considera azi albume-cult. Intre acestia, scotienii sus-pomeniti, care au si inregistrat recent un LP impreuna cu duoul batranilor: FFS (Domino, 2015).
O reusita impecabila!