ultimei iubiri si asa mai departe, o intreaga liota de sentimente deselate, carora nu le poti contrapune nimic. Daca adaugi si-un film frumos, precum Nostalgia lui Tarkovski, bunaoara, sau clasicul avangardist Caine andaluz, si asculti, la un pahar de licoare pretioasa, Kind of Blue cu Miles Davis, stenahoria-i gata: oricat ai citi din Goran Mrakicpagini de Punk Requiem, e greu sa treci momentul lipsit de-un ajutor din partea vechilor prieteni. Si ce prieten e mai bun decat rock-and-rollul simplu, fara fite si zorzoane? Sau bluesul? Numele lui Johnnie Walker nu-l mai pomenesc, ar suna tautologic la rubrica de fata.
Despre batranete, asadar, vazuta ca recrudescenta a tineretii. Subiectul pare demn de excursuri filosofico-desteptanace, bune sa ia fata hipsterimii ingramadite in puburi centrale, unde curge berea mofturoasa si se coc in blat de pizza revolutiile vegetariene. Subiectul nu scapa nici blues-rockerilor longevivi, a caror lupta cu sine n-are nimic din fandoseala eseistilor scufundati in auto-admiratie spaimoasa. Un astfel de rocker nu va invoca vreun filosof ca sa-si legitimeze optiunile de viata, ci va spune cam asa:
„Don’t tell me what to do my friend, you’ll break more hearts than you can mend/ I know myself like no one else, nothing to defend/ My life is full of good advice and you don’t have to tell me twice/ Living here in paradise, no rules that I should bend.“
Am citat din piesa Till the End, pe care grupul Motörhead a inclus-o pe albumul recent, XXXX Bad Magic (2015, UDR GmbH). Alte 12 piese completeaza lista unui LP de 42 de minute si 42 de secunde (cu pauze cu tot). Daca e sa caracterizez pe scurt, in stilul trupei, ce (se) canta aici, n-as putea gasi cuvinte mai poetic potrivite decat anuntul pe care Ian „Lemmy“ Kilmister il face la inceputul fiecaruia dintre miile de concerte: „We are Motörhead! And we play rock-and-roll!“. Vocea lui Lemmy e inca viguroasa, desi ceara celor 70 de ani s-a cam intarit si pe coardele sale vocale, timbrul a capatat o nuanta de hodorogeala tipica betivilor batrani, carora le place sa repete aceleasi bancuri, eventual adaptate momentului. Inregistrat in diferite studiouri din Hollywood, in formula constanta de peste doua decenii: Kilmister, bas & vocal, Phil Campbell, chitare, Mikkey Dee, tobe, Bad Magic beneficiaza de „vizita“ lui Brian May intr-o piesa si este inscriptionat cu XXXX drept simbol aniversar al celor patru decenii de cand exista „firma“ Motörhead.
„There ain’t no rules to follow, you can’t predict tomorrow/ I know just who my friends are, the rest can turn to stone/ Your memories are yours alone, they’re yours until your dust and bones/I know the things I’m looking for, I know just what I want.“
S-ar parea ca Lemmy da sfaturi, ceea ce n-ar fi anormal pentru un tip cu experienta sa de viata. Dar sfaturile au resemnarea omului patit si ingaduinta celui care stie ce conteaza:
„In your life you’ll be amazed at all the love you lose/ You can never live that life again/ The one thing you will never lose is the singing in your head/ That will still be with you until the end“.
Fiindca ploaia a tinut vreo doua-trei zile, m-am simtit imboldit sa consum ceva „intaritor de recul“. De data asta, s-a nimerit sa fie un coniac de sapte stele, caruia sintagma Bad Magic i se potriveste la fix. Si ca magia sa fie completa, am revazut pana la intoxicare Dansul realitatii, ultimul film al lui Jodorowsky…