Profesiune: reporter de Michelangelo Antonioni e din aceasta lista, dar Zabriskie Point, care mi-a placut acum 15 ani, nu mi se mai pare ca e. Blow-Up e si el pe lista celor care nu s-au stins inca. (Sau poate ducem lista cu noi de la an la an si o modificam pentru ca imbatrinim? Deci noi sintem grila?) Profesiune: reporter imi place foarte mult. Chiar as spune ca e cool daca nu m-ar calca atita pe nervi termenul. Antonioni a schimbat la un moment dat titlul din Profession: Reporter in The Passenger. Dupa mine a depolitizat filmul (ceea ce e bine), dar l-a facut mai explicit (ceea ce nu mai e asa de bine).
Povestea din film nu e complicata, dimpotriva, e suficient de vaga pentru a te complica si pentru a deschide spatii in mintea ta. Un jurnalist (interpretat de Jack Nicholson) se afla intr-o tara africana neprecizata pentru a realiza niste interviuri. Intorcindu-se dintr-o incursiune nefericita prin desert, din care putin a lipsit sa nu se extraga cu totul sicatizat, il descopera mort pe britanicul ce locuia intr-o camera vecina din hotel si cu care socializase vag. Fara nici o urma de explicatie, inverseaza pozele din pasapoarte si preia identitatea celuilalt, dispensindu-se de fosta viata ca de o haina roasa pe la coate. Eroul n-are nici o idee despre afacerile cu care se ocupa mortul, dar preia un carnetel cu diverse date si planul acestuia de a face urmatoarea oprire la Munchen. Informatiile ne vin la fel de vag ca si eroului, iar norul de secrete transforma povestea intr-un fals thriller despre vinzarea ilegala de arme catre Africa, la fel cum titlul initial facea o legatura cu presiunea evenimentelor, cu datoria profesionala si viata politica. Nimic din toate acestea in spatele valului.
Un film care ramine in manuale
Antonioni face de fapt un film despre spatiile largi din mintea unui om care nu-si poate asuma nici o identitate si care nu poate trai nici viata lui, nici pe-a altuia. Alege varianta fugii, dar se plictiseste si de fuga, nepermitind femeii pe care o intilneste pe drum (Maria Schneider e foarte buna) sa se agate de el. Femeia are nume neprecizat (e creditata pe generic drept The Girl) si accepta sa nu i se spuna lucruri, asumind spatiile largi ca pe un dat cu care doar prin persistenta se poate imprieteni. Imaginea lui Luciano Tovoli cuprinde prin gesturi largi deopotriva desertul african si drumurile sau hotelurile albe si inverzite din Spania, dar eroul e tot timpul in miscare, strain la frumusetea din jur. Expresia – care mie imi place mult – „te duce drumul” nu se aplica deloc acestui pasager care nu stie sa faca pluta si care da mai mult impresia ca fuge de drum. Parca James Dean explica betia vitezei prin teama de a nu fi ajuns din urma de ceva nedefinit. Cind The Girl il intreaba pe erou de ce fuge, el ii spune sa se intoarca cu fata spre capatul masinii. Cu genunchii afundati in buretele banchetei si parul in vint, femeia adulmeca aerul drumului strajuit de copaci. Si mai e, fireste, secventa pentru care Profesiune: reporter ramine in manuale, acele sapte minute de la final, filmate in 11 zile, in care aparatul inregistreaza sfirsitul eroului trecind dincolo de limitele dintre interiorul camerei de hotel si exterior, apropiindu-se de grilajul ferestrei (ca niste gratii), inghitindu-l, topindu-l si depasindu-l, leganindu-se prin piata pentru a se reintoarce in camera de hotel unde eroul e deja mort.
Pentru aceasta secventa si pentru cadrul de la final, cu hotelul la caderea serii, cind se aprind luminile si simti in nari parfumul verii spaniole, e foarte greu sa gasesti cuvintele care sa umple spatiile. De aceea cred ca ceea ce face un film sa reziste tine de un anumit simt, altul decit cele cinci brevetate, altul decit al saselea, dar care e o suma a tuturor. Una dintre caracteristicile acestui asa-zis simt cinematografic, atunci cind e pe bune, e ca duce la exasperare pe cine vrea sa descrie in cuvinte ce vede pe ecran si emotia care-l cuprinde.