Majoritatea l-a iubit pe Ion Iliescu si l-a identificat ani in sir cu FSN-ul/ PSD-ul. Isi mai aduce aminte cineva ca intre 1992 si 1996 presedintele partidului a fost un anume Oliviu Gherman? Nu, fiindca liderul de facto si cel din inimile romanilor era tot tatucul activist profesionist. Iar odata cu proliferarea nostalgiilor comuniste, el a ramas pentru multi figura liderului socialist clasic, din clasa muncitoare, educat pentru a conduce cu ingaduinta, dar si cu mana de fier atunci cand e cazul. In plus, a ramas unicul lider PSD „sarac si cinstit“, caci nu avea decat un singur viciu: cel al puterii. In Romania de azi, asta incepe sa semene a calitate.
Mai ales ca, dupa Ion Iliescu, la conducerea partidului a urmat Adrian Nastase. Elitist, dar nesigur pe el, cu o pofta de putere imensa si un dispret vadit pentru masele populare, Nastase s-a ales cu porecla de „Arogantul“. Inconjurat si imbibat de coruptie, el a fost perceput drept un intelectual arivist, cu apucaturi mosieresti. A pierdut alegerile prezidentiale, in ciuda puternicului aparat de partid, iar esecul i-a adus si prabusirea politica.
Apoi PSD-ul, dornic sa scape de eticheta de partid al baronilor semidocti, si-a ales – fara prea mult entuziasm – un lider cu alura europeana: pe Mircea Geoana. Ezitant, neconvingator si fara charisma, Geoana a fost cel mai slab presedinte al partidului, un fel de Emil Constantinescu al stangii de la noi. A pierdut alegerile prezidentiale, poticnindu-se – ca si Nastase – in aceeasi piatra tare care a fost Traian Basescu, si a iesit din peisaj. Locul sau a fost luat de Victor Ponta, un politician din noua generatie, un tanar smecher, invartitor si alunecos, a carui principala calitate era aceea ca putea transforma oricand albul in negru si invers. Lipsa de principii ce i-a caracterizat cariera rezona cu lipsa de principii a spatiului politic de la noi. Aparent paradoxal, Ponta a rezistat excesiv de mult in postul de premier tocmai gratie acestor calitati politice specifice.
In fine, azi PSD are un nou lider: pe Liviu Dragnea. Autoritar fara agresivitatea lui Nastase, alunecos fara siguranta tafnoasa a lui Ponta si cu o eficienta discreta, Dragnea este aparatcikul tipic. Nu e fatis conflictual, ci stie sa isi faca relatii si sa profite de ele, sa-si recompenseze aliatii si sa-si marginalizeze dusmanii. Dar nici la el, nici la predecesorii sai (cu exceptia lui Ion Iliescu) nu se mai simte acea grija autoritara pentru „masele populare“. Poporul a devenit o gloata informa, ce poate fi, eventual, manipulata, dar atata tot.
Semnificative sunt si poreclele liderilor insirati aici: Ion Iliescu este „Bunicuta“, Adrian Nastase e „Arogantul“, Mircea Geoana, „Prostanacul“, iar Victor Ponta, „Plagiatorul“. Liviu Dragnea nu are deocamdata vreo porecla cunoscuta (desi se pare ca Traian Basescu il numea, in gluma, „Teroristul“). Ei, care dintre ele pare sa degaje mai multa simpatie populara?
Iata marea tristete a societatii romanesti contemporane: in cel mai mare si mai solid partid de la noi, cel care – vrem, nu vrem – reprezinta cel mai bine aspiratiile marunte ale poporului, singurul sau lider autentic a fost si cel dintai. In 1990 ar fi fost de neconceput ca un smecheras plagiator sa ajunga seful atotputernic al partidului (unic) FSN si al Romaniei postrevolutionare. Azi pare ceva banal. Si-apoi cui ii mai pasa? Unde esti, tov Iliescu, sa-ti vezi odraslele?