Zicea domnia sa ca la tinerete iubitorul de muzica se infrupta din Bach, Beethoven si Mozart, infometat de frumosul ce i se dezvaluie ca pulpa unei fecioare cand intra in rau sa se scalde. Maturizat si cunoscator de-acum al tainelor femeii, el cauta noi intruchipari ale frumusetii. Asculta constiincios compozitori moderni si postmoderni, ale caror siretlicuri, precum sulemenelile unei cocote batrane, odata invatate, nu-i spun mai nimic. Ajuns in anii batranetii senine, melomanul se intoarce la clasici, la „cei mari“, cu nostalgie si timiditate, dublu vinovat parca: o data ca i-a parasit pe cei care l-au invatat sa admire, a doua ca s-a indoit de valoarea lor, crezandu-i poate depasiti. Fiindca orice impatimit al artei cedeaza la un moment dat iluziei ca noutatea bate vetustetea.
Iosif Sava se referea exclusiv la iubitorii muzicii simfonice. Nu mi se pare gresit daca ii adaptam spusele la domeniul rock, luat ca parte a culturii contemporane. Cum l-ai indruma pe un tanar sa parcurga materialul asta, fara indoiala imens? Asa cum in sfera simfonica nu poti gresi daca incepi cu Mozart, nici in rock nu dai chix daca pui pe platan o culegere de hituri Beatles. Analogia dintre cele doua nume a fost demonstrata demult, iar atractia exercitata de compozitiile lor este irezistibila. Usurinta cu care si unul, si ceilalti scriau piese ce dau contur sonor frumusetii pure este alt element comun. Parca nimeni altcineva n-a exprimat bucuria vietii mai bine ca ei. (Beethoven, in Oda bucuriei, e din alta dimensiune!)
Sa asculti Beatles echivaleaza cu bautul apei dintr-un izvor de munte. Si nu-i deloc apa vrajita, ale carei insusiri miraculoase vindeca boli banale!
Periodic, fara sa tina cont de asemenea consideratii cultural-filosofice, casele de discuri care detin drepturile de proprietate asupra muzicii Beatles repun in circulatie vechile succese. Banii sunt bineveniti mereu, iar noile generatii merita, nu-i asa, tot ce e mai bun. Un astfel de fapt s-a petrecut recent, cand doua blu-ray-uri au adus pe ecranele HD si 4K vreo 50 de piese Beatles, impecabil restaurate: 1+ (2015, Apple/Calderstone/Universal). Initial, primind cutia albastra, a carei coperta este atat de rosie incat nuanta imi raneste retina, am respins contactul cu magia Beatles. Multumita casetelor video, omniprezente acum doua decenii pe tarabele bucurestene, stiam deja filmarile, savurasem secventele din studio si din concert, plus videoclipurile de prin anii 1960 (altfel puerile). Aceleasi materiale de arhiva au fost editate si pe DVD; le-am cumparat si le-am daruit cuiva interesat, acum vreo cinci-sase toamne. Dar un sentiment ma bantuie de multa vreme si imi stirbeste placerea pe care ar trebui sa o simt la reintalnirea clasicilor.
Pentru regimul comunist de la noi, Beatles a fost trupa oficiala a copiilor nomenclaturii, care isi permiteau gesturi de fronda benigne, cum ar fi sa asculte rock-and-roll, sa poarte blugi, plete si perciuni, ori sa rasfoiasca reviste glossy straine. Impinsa cumva de sus in jos, muzica Beatles era omniprezenta la petrecerile tovarasesti; nu lipsea nici din programele radio girate de Adrian Paunescu sau Florian Pittis. Inevitabil, am capatat alergie la Beatles. Si mierea in cantitati mari dauneaza, nu-i asa? Revelatiile postdecembriste din lumea celor care conduceau atunci justifica sentimentele multora ca mine, care s-au straduit sa descopere prin mijloace proprii ce este si cum se consuma rockul.
Am revazut si reascultat insa Beatles, cu senzatia jenanta ca parodiez ideea lui Iosif Sava. Videoclipurile detestate ilustreaza transformarea unor baieti talentati in simboluri ale pop-culturii planetare. Asta merita un studiu atent.