Nu spun nimic nou. Intamplarea face ca insusi actualul ministru al Culturii, dl. Vlad Alexandrescu, sa se fi exprimat in acelasi sens, pe cand era ambasador in Luxemburg, intr-o postare pe portalul „The Chronicle“. La 4 octombrie 2009, intr-un articol intitulat „Dinu Lipatti“, Vlad Alexandrescu facea observatia ca „Romanii nu au vocatia memoriei. […] Dinu Lipatti, cel mai mare pianist roman, acel inger al pianului, se bucura de recunoastere in Romania? […] Nu intrebati daca inregistrarile lui se gasesc la magazinul «Muzica»! Sau daca Televiziunea Romana a realizat vreun film documentar despre pianistul disparut la 33 de ani. Dar, pe bulevardul Lascar Catargiu, casa familiei Lipatti poarta oare o placa memoriala? Ultima data cand am trecut pe acolo, casa era de vanzare… Cum l-am celebrat pe acela, disparut dintre noi prea devreme, care a intrupat simtul perfectiunii? Discutia este vasta, caci implica o dezbatere asupra valorilor romanesti si a felului in care sunt celebrate la noi“.
Dl. Vlad Alexandrescu se insela in detalii. Inregistrari ale lui Lipatti impreuna cu Enescu au fost din cand in cand la vanzare in magazinul „Muzica“, regizoarea Florica Gheorghescu a facut la vremea ei un excelent documentar despre Lipatti pentru televiziune, al carui text l-a si publicat in volum, chiar in 2009, impreuna cu Olga Grigorescu, meritoasa redactoare a Radioului. O placa pe care scrie ca Dinu Lipatti a locuit in casa de pe Lascar Catargiu exista si ea…
Dar, neindoielnic, in esenta, dl. Vlad Alexandrescu are dreptate si, asa cum o spunea in finalul aceluiasi articol, „un muzeu, o casa memoriala“ nu exista la Bucuresti! Ocazia, sansa de a le crea ar putea exista acum, dar, ii citez intrebarea dubitativa: „Pe aceste nisipuri miscatoare se poate oare construi ceva?“.…
***
Invoc din nou intamplarea pentru a spune ca recent am primit din Cehia un volum publicat trilingv: Inceputul calatoriei. Gustav Mahler si Jihlava in sursele scrise. De format mare, cu circa 275 de pagini, el a fost publicat in comun de Arhivele regiunii Moravia si de Arhiva de Stat a Districtului Jihlava, localitatea unde celebrul supus al Imperiului austro-ungar si-a petrecut primii 15 ani de viata. La Jihlava, compozitorul si-a inceput cariera artistica dand primul sau concert public, ca pianist, la 13 octombrie 1870. Cele 72 de documente de arhiva reproduse se refera in principal la activitatea sa scolara, la bursele cerute in calitate de tanar artist si includ cateva scrisori private.
Ce mi-a atras atentia a fost insa capitolul despre felul in care cehii il pretuiesc pe Gustav Mahler in orasul morav. In 1924, o strada a primit numele lui, ca sa-l piarda sub regim nazist in 1939. Abia in 1991, o alta strada a fost redenumita Gustav Mahler. Familia lui Mahler a trait in doua cladiri din Jihlava si ambele au supravietuit, cu modificari, timpurilor. Administrata intai de oras, apoi de o companie privata, una dintre ele a devenit casa memoriala, gazduind, incepand din 2006, expozitii despre Mahler. Reintrata sub autoritatea municipalitatii in 2008 si renovata, casa Mahler a fost transformata in Muzeu, cu o expozitie despre familie la parterul ei, cu o alta despre „G. Mahler si Jihlava“ la primul etaj si cu o a treia dedicata Almei Mahler un etaj mai sus. O sala pentru evenimente audio-vizuale, un centru de cercetare cu o biblioteca de specialitate si birouri pentru Societatea Casa Gustav Mahler ocupa al treilea etaj.
Vechiul Teatru Municipal in care a debutat Mahler a fost demolat in 1989, pentru a face loc unei sali moderne de spectacole, in interiorul careia a fost construit un memorial in anul 2000. Unui hotel i s-a dat numele compozitorului, iar in inima parcului orasului a fost dezvelit un bust de bronz al acestuia, in timp ce parti ale zonei verzi au fost amenajate si numite pentru a aminti de relatia particulara a lui Mahler cu natura. Pietre de mormant speciale au fost puse pentru a marca locul de veci al parintilor si al lui Ernest, unul dintre fratii sai…
Dinu Lipatti se bucura de asa ceva la Bucuresti, oare?