Nu-i bun deloc. Pericol de implozie. Ia dati carnetele de student incoace. Pericol de ce? Lasa asta, carnetele… Amenda. N-aveti voie sa carati butelii cu tramvaiul. Si nici televizoare. Cum asa? Uite-asa. Amenda. Unde coboriti? Ajungem in statia noastra, ne dam jos, cu tot cu controlorii dupa noi, si zice seful. Vreti carnetele inapoi? Veniti cu banii de amenda la ora stabilita tot in locul asta. Hai, valea. S-am plecat inspre camin cu coada-ntre picioare, tiriind televizorul pagubas in patura dupa noi.
Am ajuns in camera, am facut o cheta la ceilalti colegi, le-am explicat situatia, da, era televizorul meu da’ ne uitam toti la el, nu? E pentru camera. Si ne-am intors in statia cu pricina sa ne recuperam documentele. Vine si controlorul-sef, de data asta singur, hlizindu-si burdihanul la noi, si scoate un chitantier din buzunar scuipindu-si primele doua degete. La care noi facem… Da’ n-am putea sa ne intelegem altfel… Poate nu e nevoie sa ne taiati chitanta… Va dam jumate din amenda, ramine intre noi… Si vesel, controlorul se lumineaza deodata la fata si bagind la loc in haina cotorul cu chitante, zice. Vedeti, bai? Copilu’ care nu cere tita nu primeste de mincare.
N-am patruns niciodata in esenta sensul acestei expresii populare, dar banuiesc ca ideea principala e aceea de a-ti castra demnitatea. Si pricepind macar atit, n-am apucat inca sa fiu in perfect acord cu aplicarea ei, mai ales ca seamana cu o replica dintr-un film excelent pe care l-am admirat mai tirziu: mina care nu spune o poveste nu primeste pomana.