Pentru violonista, concertul lui Erich Korngold, „mult neglijat de lumea muzicala“, ar fi unul dintre „cele mai valoroase, mai optimiste concerte“, iar pentru ea, sunetul Hollywood-ului, ce ii este de obicei atasat, nu ar „juca un rol atat de important“. Este o muzica asemenea „unei pasari ce urca din ce in ce mai sus si nu are limite. Nimeni nu o poate controla si trebuie sa i te supui“. Ceea ce o fascineaza tine de „incredibila expresivitate si lirismul“ concertului. Ele sunt si elementele carora le da glas jocul lui Vilde Frang, lipsit de doza de „schmalz“ vienezo-hollywoodian a inregistrarilor ce l-au avut drept cap de serie pe Jascha Heifetz, mergand pana la Itzhak Perlman si Gil Shaham. A spune insa ca piesa lui Korngold a fost „neglijata“ este inexact, numarul inregistrarilor fiind remarcabil, pe toate meridianele si la toate casele de discuri posibile, cu muzicieni de la Anne-Sophie Mutter, Vadim Gluzman sau Chantal Juillet, la Renaud Capucon, Benjamin Schmid, James Ehnes, Arabella Steinbacher etc.
La 30 de ani, Vilde Frang este astazi o violonista apreciata, care declara ca se simte mai bine in Germania decat in lumea scandinava, ce poate arata ca o mica Elvetie, spune ea, curata si ordonata, dar unde muzica nu are o miza aparte. Violonista a intrat in atentia criticilor dupa un concert de mare succes, la varsta de 13 ani, in 1999, la Oslo, cu Filarmonica locala si Mariss Jansons. Studiile ulterioare, in Germania, sub aripa protectoare a lui Anne-Sophie Mutter, la Hamburg, cu Kolja Blaher, si mai ales la München, cu profesoara de mare prestigiu Anna Chumachenco, au propulsat-o in topul tinerilor violonisti. In 2012, a fost laureata a premiului acordat de Credit Suisse celui mai talentat tanar artist, la cei 75 de mii de franci elvetieni primiti adaugandu-se concerte la Festivalul de la Lucerna si un angajament cu Filarmonica din Viena si Bernard Haitink. In 2013, a fost distinsa cu Premiul criticii germane al discului, ECHO Klassik, pentru cea mai buna interpretare a unui concert (cel de-al treilea disc al ei cu Ceaikovski si Nielsen).
Ultimul disc compact aparut in februarie alatura doua concerte la prima vedere foarte diferite, cel de Korngold si cel de Benjamin Britten, ambele compuse la sfarsitul anilor 1930, in Statele Unite, unde austriacul Korngold avea sa se instaleze definitiv in 1938, dupa Anschluss, iar Britten provizoriu, de la mijlocul aceluiasi deceniu pana in 1942, in calitate de colaborator al unitatii de film a Biroului General al Postei, pentru care scria muzica pentru documentare experimentale si clipuri publicitare. Ambele concerte s-au bucurat de succes la premiera americana, cel al lui Britten in 1939, urmata de una si la Londra in 1941, cel al lui Korngold abia in 1947. Concertele au fost insa primite diferit de presa. In timp ce piesa lui Britten era mult laudata de „New York Times“ pentru noutatea tehnica si ca o expresie de maturitate pe plan emotional, compozitia lui Korngold era tratata cu dispret de critici drept un „concert hollywoodian“, plin de melodii „comune si sentimentale“, caracterizat de o „mediocritate a ideilor“.
Geneza si istoria concertului lui Korngold sunt foarte interesante, iar autorul livretului discului lui Vilde Frang, Mervyn Cooke, le reaminteste: gandit in 1937 pentru Bronislaw Huberman, marele violonist care fondase un an mai devreme Orchestra Simfonica a Palestinei, scrierea concertului a evoluat incet, marcata de discutii despre dificultatea partiturii, pe care Huberman nu s-a angajat niciodata sa o cante in premiera. Incheiata in 1945 si dedicata Almei Mahler-Werfel, care traia si ea atunci la Holywood, partitura avea sa fie adoptata de celebrul Jascha Heifetz, care solicita ca partea finala sa-i fie scrisa cu un grad si mai inalt de dificultate pe plan tehnic. Premiera avea loc loc la Saint Louis, cu Orchestra Simfonica locala condusa de Vladimir Golschmann, in februarie 1947, iar din acelasi an se pastreaza o transmisie radio, cu Filarmonica din New York si Efrem Kurtz, publicata in 1993 intr-o antologie realizata de compania Music & Arts (CD 766-2). Heifetz avea sa inregistreze oficial concertul in ianuarie 1953, cu Los Angeles Philharmonic si Alfred Wallenstein, pentru compania RCA Victor.
Vilde Frang il ridica acum, sustinuta perfect de Orchestra Radio de la Frankfurt si de dirijorul James Gaffigan, la o alta inaltime, facandu-l pe criticul britanic Tully Potter, aprobat de colegul sau francez Jean-Michel Molkhou, sa comenteze zilele trecute pe Facebook ca violonista este prima care nu il face sa se simta ca si cum ar fi luat „o supradoza de zahar si frisca. […] Nu ma pot gandi la o solista violonista mai interesanta printre cele din tanara generatie“…