Carl-Gunnar Ahlen, muzicolog si ziarist suedez, membru al Academiei regale, autorul unui impresionant livret al colectiei – volumul 2 include sase CD-uri –, prezinta in detaliu cariera lui Wolf, in contextul lumii muzicale din Danemarca si Suedia. Cine asculta discurile are imediat surpriza de a descoperi un violonist cu totul exceptional. In mod paradoxal, numele lui Endre Wolf este absent din compendiile biografice binecunoscute ale viorii, semnate de Cecil Roth, Boris Schwarz si, in lumea romaneasca, de Ion Sarbu.
Pentru Carl-Gunnar Ahlen insa, Endre Wolf „trebuie considerat unul dintre cei mai mari violonisti ai secolului XX, egal cu cei mai buni din istoria muzicii. In jocul lui se intalnesc caldura umana si eleganta frazarii unui Fritz Kreisler, acelasi tip de sunet propriu, inconfundabil, ca al lui David Oistrah si al studentilor sai, aceeasi gratie si respiratie usoara ca a tanarului Jascha Heifetz, impreuna cu un gust special pentru structura formei, care a fost semnatura lui Endre Wolf“.
Nascut la Budapesta in 1913, intr-o familie modesta, emigrata de la Cernauti, si-a inceput studiile de vioara la sase ani, acceptat timpuriu la Academia Franz Liszt, unde a urmat cursurile de teorie a muzicii si muzica de camera cu Leo Wiener si pe cele de vioara cu Oszkar Studer si Jeno Hubay, celebrul pedagog si decan al conservatorului. Diploma de solist o obtinea in 1933. Amintindu-si de anii tineretii, Endre Wolf povestea la batranete: „Deoarece eram evreu, existau anumite posibilitati si anumite imposibilitati. Era imposibil sa fii acceptat in Orchestra Operei sau sa obtii un post platit de stat. In consecinta, Ungaria a devenit o tara exportatoare de muzicieni. Atunci cand studiai muzica, erai facut constient de faptul ca daca vrei sa supravietuiesti trebuia sa parasesti tara. (…) Pe vremea aceea nimeni nu studia cu gandul sa devina un muzician de orchestra“.
Sansa lui Wolf s-a ivit in 1936, cand Orchestra simfonica suedeza de la Gothenburg s-a reinnoit cu zece muzicieni, printre cei care plecau aflandu-se si concertmaestrul ei, Bronislaw Gimpel, elevul celebru al lui Carl Flesch, caruia Otto Klemperer ii promisese un post similar la Filarmonica din Los Angeles. Ca inlocuitor al acestuia, Jeno Hubay l-a propus pe elevul sau de 18 ani, Lorand Fenyves. Auditia lui nu a trecut cu bine, iar oboistul orchestrei, care media legaturile cu Ungaria, i-a cerut sa se prezinte urgent prietenului sau Endre Wolf, care a primit postul imediat.
Endre Wolf avea sa faca o cariera mai putin vizibila decat Fenyves, atasat de lumea cumva periferica suedeza pana in 1954, cand accepta un post de profesor la Colegiul regal din Manchester. Apropiat de orchestra Hallé si Sir John Barbirolli, facea, intre altele, o inregistrare ramasa de referinta a Concertului pentru vioara de Brahms cu Sinfonia of London si Anthony Collins. In 1964, Wolf s-a mutat ca profesor la Conservatorul Regal din Copenhaga. In Danemarca, in anii 1946/1947, facuse primele sale inregistrari legendare pentru firma Tono, concertele de Ceaikovski si Bruch, in primul rand (restaurate recent in vol. 1 al colectiei publicate de Danacord/DACOCD 714-715). Cariera de pedagog in Danemarca, dublata apoi de cursuri la Scoala de muzica a Radioului suedez, avea sa-l absoarba si sa-i limiteze activitatea si, implicit, faima de solist.
Cine are curiozitatea sa-l descopere va fi rasplatit cu prisosinta, gratie colectiei Danacord, pe un disc dedicat lui Bach, un altul de muzica de camera impreuna cu pianistul Hans Leygraf (Webern, Brahms, Beethoven, Mozart), un al treilea cu Dublul concert de Brahms si cu cel pentru vioara de Beethoven, in compania lui Sergiu Comissiona in 1973. Sonatele de Bach si Kodaly formeaza un al patrulea CD, urmat de unul cu trei concerte de compozitori suedezi si, in final, un al saselea, cu o splendida versiune a Sonatei in La major pentru vioara si pian de César Frank si cu o istorica interpretare, din 1944, a Concertului pentru vioara si orchestra de Sibelius, restaurata de muzicologul Carl-Gunnar Ahlen…