In primele etape ale vietii e foarte greu sa gestionezi popularitatea si efectele ei psihologice, care pot deveni impovaratoare, si la fel de dificil e sa te delimitezi, ca om inca in curs de alcatuire, de personajele fictionale pe care le intruchipezi. In actorie, rolurile carora li se da viata lasa urme inerente inclusiv in personalitatea artistilor adulti, daramite in aceea a unor pusti. Din insiruirea de mai sus, Shirley Temple a ramas copilul-minune al celei de-a saptea arte prin numarul impresionant de filme, aproape 50 la numar, realizate intre 1932 si 1949. Intr-un singur an, 1934, actrita-copil a aparut pe genericul a noua lungmetraje, ceea ce inseamna o productie la circa o luna si jumatate! Insa la varsta maturitatii, starul nu a mai facut nici un film. Judy Garland a debutat fulminant, a avut un succes de invidiat, numai ca a sfarsit la doar 47 de ani, din cauza unei supradoze. Din istoria mai recenta a marelui ecran, Macaulay Culkin a cucerit planeta in anii ’90 cu seria Singur acasa, devenind una dintre cele mai bine platite vedete. Numai ca harul sau a palit odata cu trecerea anilor, iar tanarul de azi rataceste inca printre multe ocupatii despre care crede ca le-ar putea avea, fara a se putea hotari ce anume i se potriveste.
Peste ocean a proliferat o industrie a concursurilor de descoperit talente cat mai tinere, exportata si pe alte meleaguri, si unde se fac bani frumosi. Oferind satisfactie parintilor, fericiti ca aceia carora le-au dat viata au vocatie, sunt apreciati, premiati si le vad deja viitorul configurat. Omitand, de multe ori, ca ajung sa proiecteze in copil propriile vise sau sperante neimplinite. Cele mai exagerate si nu tocmai benefice pentru candidate, mi se par sutele de pageant-uri americane gen „miss pentru copii“, unde fetite care abia au invatat sa vorbeasca, de la doi ani in sectiunea baby contest!, sunt dresate si transformate artificial in „vedete“, cu tinute vestimentare, coafuri, machiaje, gesturi stereotipe, complet nepotrivite.
Dincolo de asemenea exagerari, exista si cazuri, putine, cand copii cu calitati artistice reale, descoperite timpuriu, au izbutit in lumea artei, fie ea muzicala, plastica sau teatrala. Un exemplu romanesc este Medeea Marinescu, care a debutat la 3 ani intr-un film, s-a facut cunoscuta in rolul principal din Maria Mirabela, iar de ani buni o putem vedea in productii teatrale bucurestene de top. Marius Manole s-a decis sa se faca actor inca din clasa a II-a, a jucat in filmul lui Nicolae Margineanu Un bulgare de huma, iar ceea ce a urmat stim cu totii.
Nu m-as fi gandit neaparat la lucrurile acestea acum, insa am avut ocazia saptamanile trecute sa urmaresc mai multi copii/adolescenti-actori in spectacole de teatru scolar. Teatrul scolar s-a dezvoltat aproape exploziv in Romania si asta e foarte bine, pentru ca resursele sale formatoare sunt uriase, diverse si e bine ca sunt utilizate de tot mai multa lume, educatori in colaborare cu artisti, pentru modelarea generatiilor viitoare. Ca scopul sa fie atins, e nevoie de respectarea catorva principii de baza, iar cel fundamental este sa se plece de la nevoile celor cu care se lucreaza, de la specificul varstei lor. Epicentrul teatrului scolar trebuie sa fie copilul/adolescentul-artist, a carui naturalete trebuie stimulata, care trebuie dezinhibat, incurajat sa se cunoasca pe sine, cu toate insusirile care-i creioneaza caracterul in evolutie, cu sperantele si cu asteptarile sale. Scopurile modelatoare sunt irealizabile daca repertoriul ales e inadecvat ca tematica ori scriitura. Frecvent, se intampla ca profesorii sa opteze pentru ceea ce le place lor, ce ar fi dorit ei sa joace in facultate, ce i-a cucerit din lecturile tineretii, trecand prea usor cu vederea peste nevoile specifice ale celor din trupa. Un alt element sensibil este atmosfera de la repetitii, stilul de lucru. Un mediu prea rigid inhiba tinerii practicieni ai teatrului ca hobby, unul prea liberal le da impresia de facil, neglijand evidenta ca si in profesiunile de creatie exista o disciplina a meseriei. O relatie calda, deschisa, bazata pe incredere intre coordonator si elev are infinit mai multe sanse de reusita. Stimularea ludicului, a creativitatii, a posibilitatii de comunicare emotionala este o alta tinta ce-ar trebui vizata. Iar reusita, cand vorbim despre copii-artisti, nu se cuantifica exclusiv in premii, trofee sau diplome, desi si acestea conteaza ca forme de rasplata si apreciere. Mai semnificative sunt urmele psihologice pe care aceasta activitate le lasa in componenta afectiva a personalitatii lor. Un plan de cariera prestabilit de parinti e binevenit atunci cand calitatile artistice sunt certe, desi psihologii spun ca e prematur sa afirmi despre copii la doar cativa anisori ca au talent pentru arta scenica. Ca intre 3 si 6 ani autocenzura nu functioneaza, ceea ce explica extraordinara dezinvoltura a unora, minunatele lor remarci care ne lasa pe noi, „oamenii mari“, masca si ne intrebam adesea ce li/ni se intampla in parcursul de maturizare de-si pierd perspectiva atat de personala asupra lumii.
Un cantaret din muzica pop autohtona i-a declarat unui reporter ca mama sa a hotarat ca el sa faca pian de la 4 ani si l-a orientat catre lumea sunetelor armonioase. El si-ar fi dorit sa se joace cu masinutele, cu mingea, cu calculatorul. „Mama a decis pentru mine“, zicea. Totusi, la intrebarea „ce vrei sa te faci cand vei fi mare?“, intelept e sa-i lasam pe cei carora le-o adresam sa-si dea seama de continutul raspunsului.