Te poti trezi, de exemplu, transformat intr-un gandac sau in mai cine stie ce fel de dihanie, si-atunci iti petreci restul vietii intr-un chip nemultumitor. Sau, te poti trezi, Doamne fereste, in pat privind tavanul fara sa mai ai chef sa cobori vreodata de acolo. Gandul ca iar ai sa traiesti una dintre zilele alea pe care le stii pe de rost – zile care-ti par trase la xerox, cand intalnesti pe strada oameni trasi la xerox, copiile xerox ale tramvaielor, bla-bla-bla – te poate innebuni. Orice s-ar zice, e mai bine mort decat nebun.
Pluteam in ceata. Nu vedeam nici pe dracu’, desi nu-i imposibil sa dau de dracu’, daca stau sa cuget unde ma aflam. Dupa un calcul sumar, eram exact la jumatatea distantei dintre cer si pamant, exact acolo de unde pornesc niste scari rulante (ca la desenele animate cu Tom si Jerry), un rand in jos si altul in sus. Evident, n-aveam cum sa o apuc in nici o directie pana nu ma lamuream si eu cum am murit. Caci, da, asta e problema, n-aveam nici cea mai mica idee cum de am murit. Nu ca m-as fi crezut nemuritor ca parameciul (daca vreti sa stiti, parameciul nu moare niciodata in mod natural; s-a dovedit stiintific), dar moartea mea a venit din senin si trebuia sa vad si eu cine a fost responsabil de aceasta seninatate.
Am rezolvat la viata mea o multime de cazuri dintre cele mai complicate, insa nu-mi place sa ma laud cu trecutul meu. M-au ajutat foarte mult lectiile de arte martiale, cursurile de feng-shui la fara frecventa, jogging-ul de la rasaritul soarelui si medicina naturista. Speram ca experienta mea de profesionist sa nu ma lase balta nici in cazul de fata.
Un indiciu asupra mortii mele putea fi faptul ca in ultima vreme incepusera sa ma doara bicepsii si, daca nu ma insel, din pletele mele cadeau cam multe fire de par. In plus, nici nu mai stateau atat de carliontate ca pe vremuri. Pe de alta parte, asta putea fi de la samponul cu extract de levantica pe care l-am primit cadou de Mos Craciun.
Gandindu-ma la situatie, aproape ca-mi venea sa plang. Nu prea am obiceiul sa plang, dar trebuie sa recunosc pana la capat ca imi mai dau si mie lacrimile din cand in cand. Asta-s eu: un dur pe dinafara, insa pe dinauntru sunt painea lui Dumnezeu.
Prima data am plans – las deoparte pe nesimtitu’ de doctor care, dupa ce mi-a administrat vreo zece perechi de palme, m-a trezit la viata folosindu-se de electrosocuri – ca nu mi-a luat tata o trotineta. N-a vrut si gata. Avea bani (fac parte dintr-o familie onorabila, cu vila langa Oceanul Atlantic), insa mai avea si niste principii solide conform carora in viata trebuie sa muncesti pentru orice fleac. In pusculita mea batea vantul, mama-i ca tata, bunica-mea il procopsise pe taica-miu cu principiile alea solide, bunicu’ a murit eroic pe front, in al Doilea Razboi Mondial, cu dintii in gatul unui japonez. Pe bunicii din partea mamei n-am contat niciodata. Nici nu doreau sa auda de mine, pentru ca nu ma nascusem femeie.
Intr-o prima faza, nu prea m-am lasat convins de teoria cu munca. L-am batut pe cel mai bun prieten al meu, demonstrandu-i ca trotineta nu-i o chestie de care sa nu se poata lipsi. N-a tinut mult. La doua zile, am intrat pe autostrada si am provocat o coliziune in lant in care au fost implicate doar doua tiruri, o cisterna cu cherosen si alte cateva masini dintre astea mai mici. Eu am scapat cu o fractura la degetul inelar, insa trotineta mi-au facut-o tigaie pe asfalt. Pana pe la 18 ani, prin munca sustinuta, am strans bani de-o trotineta. Nu stiu de ce nu mi-a mai dat inima ghes sa-mi cumpar una. Si iar am plans.
Am mai plans cand i-am dat papucii iubitei mele din liceu. Nu ma iubea deloc. Sau ma iubea doar pentru banii mei. Sau pentru ca arat dintotdeauna irezistibil. De doua chestii mi-e frica in relatia mea cu o femeie: sa nu se lipeasca de mine pentru bani si pentru ca sunt al naibii de frumos. Am bani, le pot imbraca in bani. Frumos sunt de cand ma stiu („Iubitule, ce ochi minunati, verzi ai!“, „Baby, iti ador pletele carliontate!“, „Honey, esti o dulceata!“, „Sugar, simt ca bratele tale ma pot inalta pana la stele!“ – asa ma alinta toate). Din fericire, am si eu principiile mele solide. Sufletul conteaza!…
(continuarea in numarul urmator)