Niste „baieti de baieti“ care pot mima orice meserie, neavand vocatie pentru vreuna, si-au lalait (vezi tribulatiile ulterioare) parerea lor despre ce anume prefera Dumnezeu: lemnul & bisericile mici sau marmura & catedralele? Subiectul – nu-i vorba, serios – naste controverse, suscita argumente, adversitati, proteste, fanatisme etc. Intrat in gura „vedetelor“ de tot soiul care populeaza videoclipul, el devine – deloc paradoxal – o forma fara fond, din speta celor care, inca de pe timpul Junimii lui Titu Maiorescu, agita dezbaterile publice romanesti. Daca privim intamplarea sub aspectul ei rockeristic, constatam ca trupa respectiva (numele n-are importanta, poate fi oricare cu acelasi narav) e de-o falsitate si-un snobism ce starnesc sila si mila rockerilor „adevarati“.
Dibacia componentilor de-a canta lesne si placut, pe gustul auzitorilor fara alte pretentii decat distractia futila, face tandem perfect cu abilitatea de-a improviza texte cu aer destept. Scopul preocuparilor – altfel oneste, daca sunt asumate deschis – e de a face bani, cat mai multi bani. Si-mi amintesc fara sa vreau o emisiune de-acum vreo 15 ani, de la nu stiu ce televiziune, in care „soferul“ acestei trupe incerca sa-i convinga pe baietii Fara zahar ca „acum voi puteti manca mult zahar, pricepeti? Mult zahar!“.
Ei, si ce e rau in asta? Cine nu vrea sa castige multi bani? Nu-i nimic rau, atata vreme cat nu incerci sa pacalesti lumea ca vinzi lapte, iar tu livrezi o zeama alba din care smantana a fost extrasa de trei ori. Nu intereseaza cati bani au stors bucurestenii (despre care se cunoaste ca sunt experti in adulmecarea surselor grase, din care curge, nu doar pica). Chiar li se pot premia meritele incontestabile in obtinerea succesului la hipsteri si gura-casca, gloria de promenada si notorietatea in mass-media. Iscusinta descurcareata n-ar strica si altor artisti, rockeri sau ba, mai daruiti de zei cu talent si pasta creativa. Dar cum showbiz-ul tine mai degraba de afaceri decat de creatie (si nicidecum de arta!), nu mira ca hahalerele halesc mare parte a tortului, iar pasionatii scrupulosi fac foamea sau culeg firimituri. Te pomenesti ca Dumnezeu prefera asta?!
Din fericire, industria muzicala echilibreaza cateodata balanta, in mai putine cazuri decat ar trebui. Un exemplu il ofera firma Universal Music, a carei divizie romaneasca a facut posibila inregistrarea la Dublin, in faimosul studio Windmill Lane, fieful celor de la U2, a discului Eternal Returns, semnat byron, supranumele lui Daniel Radu, pornit pe asprul drum al carierei solo. Vocalistul nu avusese un parcurs lejer nici inainte sa mearga singur. Biografia sa consemneaza formatiile Kumm si Urma, repere ale rockului contemporan romanesc, bine primite si-n strainatate. Muzicieni seriosi, cu studii de specialitate, cei care au trecut prin Kumm au elaborat si proiecte personale, exprimand sonor sensibilitatea unei generatii si a unei categorii de artisti situata de obicei in avanposturi. Insa putini dintre ei au beneficiat de atentia „marelui public“ ori a mass-media depasind statutul underground.
Trupa byron, coagulata in 2006, a realizat cateva discuri sub egida A&A Records, apoi a trecut la Universal Music. N-as afirma ca miscarea traduce automat un salt valoric. Nivelul inalt impus de lider este unitar in toate cele 12 piese, cu versuri in engleza. Remarcabil si important, pentru statutul muzicienilor de la noi, mi se pare faptul ca discul, multumita casei producatoare, a fost lucrat intr-un studio al carui renume nu inlocuieste calitatea, ci o certifica stralucitor.
N-o sa vedem byron pe prima pagina in presa de scandal. Gloria sa sfideaza regula minunii care tine trei zile.