Strategia lui manageriala nu porneste de la ideea ca tot ce trebuie sa faca este sa indeplineasca cu orice pret indicatorii cantitativi de evaluare intermediara sau la final de mandat, ca unicul tel e sa aduca cu orice chip cat mai multa lume in sala, ci de la premisa ca „in teatru trebuie sa vorbesti despre lucrurile care sunt realmente importante pentru tine, acestea trebuie sa fie subiectul spectacolelor tale“. Ostermeier si teatrul berlinez au mai fost in Romania de cateva ori, la Bucuresti, la Festivalul National de Teatru, sau la Cluj-Napoca, la Festivalul Interferente, si va reveni in iunie, la Festivalul International de Teatru de la Sibiu. La Craiova, la Festivalul International Shakespeare organizat de Emil Boroghina pentru a X-a oara – festivalul e o bienala care urmareste itinerarea cat mai multor spectacole straine de mare valoare pornind de la texte shakespeariene, deci cele zece editii inseamna o istorie de 20 de ani –, artistul si-a insotit trupa pentru Richard III. Germanul e interesat de Shakespeare in ciuda faptului ca autorul e considerat de publicul german plictisitor, intrucat piesele lui sunt foarte lungi, iar actiunile lor prea complicate. Ce-i drept, de fiecare data Ostermeier inoveaza, reciteste scenic, lucreaza cu noi traduceri, aduse la zi din punctul de vedere al limbii si adaptate de un dramaturg care, conform cutumelor procesului de productie teatrala german, este responsabil de toata partea literara a spectacolului. Preferatul lui Ostermeier pentru aceasta munca este Marius von Mayenburg, care, desi el insusi un autor renumit de piese de teatru, cand e vorba de un canonic incearca, firesc, „sa fie cat mai loial sensurilor textului“. La fel si acum, pentru Richard III.
Aceasta este o parte din explicatia impactului pe care Richard III il are asupra ta ca privitor: extraordinara lejeritate. Nimic din aerul vetust al povestii printului diform trupeste si malformat caracterial, care ajunge pe tron abuzand de mecanismele obscure, intunecate ale drumului catre putere, manipuland si calcand pe cadavrele celor care-i stau in cale. Richard-ul lui Ostermeier, interpretat memorabil de Lars Eidinger, devine, in ciuda portretizarii shakespeariene, carismatic, degajand un magnetism ce ajunge chiar sa ti-l faca simpatic. Sa para ca nu el e vinovat pentru tot ceea ce face si nici sirul numeros de asasinate puse la cale, ci anturajul regal se dovedeste slab, pentru ca nu i se opune, nu se poate ridica la nivelul planurilor sale si nu poate scapa complicatei panze de paianjen pe care mintea-i o tese in jurul celorlalti. Strategiile lui Richard par un fel de „joaca“ macabra concretizata in gramezi de cadavre. Remodelarea personajului vine din abordarea regizorala, dar in egala masura din forta interpretativa a actorului. Lars Eidinger domina literalmente scena de la inaltimea celor, cred, aproape doi metri (am remarcat statura la conferinta de presa, e un actor pe care n-ai cum sa nu-l vezi!), dar si din rarunchii unui imens talent si din cunoasterea precisa a tuturor instrumentelor din kitul unui interpret de calibru mondial. Firescul de care pomeneam, fluiditatea cu care fluxul emotional traverseaza in partea rezervata spectatorilor vin si din spontaneitatea cu care, cu umor, dar fara a parasi vreo secunda personajul, a „rezolvat“ momentele cand un telefon s-a auzit sunand in sala, ledurile de la camerele unor mobile s-au vazut clipind in intuneric, deconspirand instantaneul care-l „arhiva“ in galeria smartphone, dar si din profunzimile harului care gireaza sanatoasa si sfanta legatura a actorului cu spectatorul din teatrul mare. Nu ti se mai pare indigesta nici istoria stufoasa a ducilor si printilor din Anglia de odinioara, iar cele aproape trei ore cat dureaza reprezentatia (fara pauza) devin usor de parcurs prin receptare. Nu e doar meritul protagonistului, fireste, e al intregii distributii (unii interpreteaza mai multe roluri si le reusesc perfect) si al lui Thomas Ostermeier. Richard III are rezolvari regizorale dezvoltate organic din textul shakespearian, maleabilitate in combinatia generala de vorbe, imagine scenica (inclusiv proiectii si filmari in timp real), anvelopa acustica (exprimare la microfon, percutie live, ilustratie muzicala elisabetana), utilizarea papusilor bunraku pentru printii-copii, costume atemporale, mai degraba de azi, o scenografie cadru, preponderent statica, lasand actorilor primul plan. Ostermeier e un perfectionist. Intr-un alt interviu din Scena.ro, acordat in 2015 lui Pompiliu Onofrei, regizorul spunea: „Urasc orice sunet nelalocul lui, orice declamatie teatrala falsa sau orice efect simplist pe care un actor l-ar putea crea in scena“. Richard III ii adevereste afirmatiile.
Emil Boroghina face pentru teatrul romanesc ceea ce putine alte instante culturale din Romania incearca si reusesc: mentinerea conexiunilor cu valorile teatrale ale lumii. O face o data la doua sezoane, pentru a avea timp sa-si revina dupa fiecare editie si sa o pregateasca pe urmatoarea, prin Fundatia Shakespeare pe care o conduce. Cu o putere si o tenacitate extraordinare, se lupta, acesta e termenul potrivit, pentru a-i aduce la Craiova pe creatorii care-l mentin viu pe Shakespeare, germinand viziuni estetice inedite pe texte cu vechime de peste 400 de ani. Richard-ul despre care vorbesc s-a jucat exact in ziua in care bardul venea si pleca din lumea aceasta, 23 aprilie, in incheierea unei editii de Festival International Shakespeare care ne-a aratat inca o data de ce o arta fragila precum teatrul e in continuare iubita de public.